Andrei Chiliman este departe de a putea fi considerat o fată mare a politicii româneşti. Este unul dintre membri fondatori ai PNL la reînfiinţarea acestuia în 1990, iar la localele din vară şi-a adjudecat pentru a treia oară mandatul de primar al celui mai dinamic sector al capitalei – în care pe lângă determinare este nevoie şi de flexibilitate pentru superviza cât de cât agilul sector imobiliar. Comparativ cu alţi edili europeni precum primarul Londrei Boris Johnson sau cel al Berlinului Klaus Wowereit, Chiliman nu este un personaj flamboaiant, liberalul preferând să-şi cultive aura unui administrator de sector sârguincios şi mulţumit cu activitatea sa curentă.
În timpul guvernării Tăriceanu, nu a dat semne că ar fi tentat să se ralieze grupului de liberali marcanţi deveniţi disidenţi în partid din cauza susţinerii cauzei lui Traian Băsescu. În vremuri mai recente s-a numărat printre cei care au agreat alianţa cu PSD, împotriva căreia nu a crâncit nici în calitate de jucător-cheie în administrarea municipală şi nici de (fost) lider al PNL Bucureşti. Chiar şi în toiul recentei crizei izbucnite din cauza eraticului comportament al lui Crin Antonescu, Chiliman a ţinut să-şi reafirme loialitatea faţă de partenerii de alianţă.
Dacă România ar fi evoluat încet, dar sigur spre o democraţie cu mecanisme predictibile şi raţionale, probabil că românii nu aveau parte de prea multe luări de poziţii ale primarului Chiliman. Omul şi-ar fi văzut de responsabilităţi şi treburi – inclusiv cele personale, pentru ca finalul de carieră să nu-l prindă în postura de om sărac. Recent însă a considerat că este cazul să iasă la rampă pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la conduita patologică a şefului său de partid. Cum de-a lungul carierei sale politice Chiliman nu s-a remarcat printr-o retorică tranşantă, se poate concluziona că atacul dur la adresa lui Antonescu s-a datorat pe de o parte disperării la văzul formaţiunii sale ajunsă golită de toate valorile liberale, iar pe de alta probabil ameninţării pe care exaltatul lider PNL a ajuns s-o reprezinte la adresa democraţiei româneşti. Cu ocazia lansării candidaţilor din colegiile sectorului păstorit de domnia sa, Chiliman a ţinut să releve că le „apreciază curajul de a candida în cel mai exigent loc din România” – aluzie făţişă la ruşinoasa fugă a lui Antonescu în fieful noului său frate de cruce Liviu Dragnea.
Deşi are imaginea şi credibilitatea făcute praf, Antonescu încă se mai bucură de susţinerea unei bune părţi a aparatului de partid – în special a „greilor” cu probleme în justiţie -, astfel că Andrei Chiliman are toate motivele să se aştepte la repercusiuni ca urmare a criticilor aduse liderului de partid. Dar cauza sa este departe de a fi una pierdută. Când USL se va dumiri definitiv că trebuie să tragă din greu pentru a-şi repara imaginea şifonată atât în plan extern, cât şi intern în vederea unei apropieri de clasa de mijloc rămasă sceptică la adresa Uniunii, politicieni de talia lui Chiliman îi pot fi de mare folos. Edilul liberal nu poate fi catalogat drept simpatizant al lui Băsescu, având în vedere repetatele sale aprecieri despre pleiada de şanse ratate ale ţării pe perioada preşedinţiei acestuia. Am convingerea că în rândurile PSD Chiliman se bucură de o susţinere fermă, deşi discretă din partea destulor minţi mai luminate din partid – care ştiu prea bine că au nevoie stringentă de aliaţi pentru a frâna pe cât posibil alunecarea USL în extremism.
Dacă socialiştii şi liberalii ar reflecta puţin, ar realiza că Andrei Chiliman este, de fapt, un prezidenţiabil mult mai viabil decât perpetuu surescitatul Crin. Cu actualul primar al sectorului 1 pe post de candidat al USL la prezidenţiale, partenerii occidentali ar fi certamente mai liniştiţi, considerând că „năvalnica” democraţie românească, vorba lui Corlăţean, începe să se domolească respectiv să reintre în matca ei constituţională. Occidentul ar fi mulţumit preponderent pentru că fostul lider al PNL Bucureşti nu s-a remarcat ca intrigant periculos şi dispus oricând să întoarcă pe dos ordinea constituţională a ţării din meschine motive personale. Clasa politică neaoşă ar fi, cu mare probabilitate, la fel de fericită, dat fiind că un asemenea prezidenţiabil i-ar garanta, de fapt, ignorarea unei bune părţi a păcatelor ei, cât timp acestea nu aduc atingere gravă intereselor ţării. În plus, popularitatea lui Chiliman se poate lesne dovedi o armă redutabilă în bătălia cu populismul lui Dan Diaconescu – dacă în 2014 cel din urmă va mai dori să intre în cursa prezidenţială. Spre deosebire de Antonescu, care oferă colegilor de partid şi coaliţie pe lângă isterii doar calea polarizării şi fracţionalizării, Chiliman este un politician predictibil şi cu binevenită atitudine low-key – neîndoielnic infinit mai pe placul electoratului, sătul până peste cap de crize şi scandaluri politice.
Scena politică românească este astăzi dominată de personaje poltrone, dar ambiţioase. Voiculescu şi Dragnea sunt hotărâţi să se asigure că libertatea lor de acţiune nu va ajunge nicicând îngrădită printr-un verdict al justiţiei, Ponta pare din ce în ce mai preocupat de spectrul decapitării sale ca urmare a eternelor maşinaţiuni pesediste/useliste, Antonescu rămâne obsedat să domnească nu doar peste un partid, ci peste o naţiune întreagă. În asemenea circumstanţe prea puţin faste pe termen mediu, darămite lung, USL ar face să-şi caute lideri mai frecventabili – atât în plan internaţional, cât şi intern. Notorietatea unui Klaus Johannis sau Călin Popescu-Tăriceanu este, indiscutabil, mai mare decât cea a primarului Chiliman, dar niciunul dintre ei, în special fostul premier, nu a dat dovadă de curajul şi calmul fostului lider PNL Bucureşti. Dacă USL doreşte să evite fragmentarea completă şi să-şi consolideze autoritatea, va trebui să mizeze pe primarul Chiliman şi pe alţi membri aidoma lui.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
