Are puțin peste 30 de ani, și-a făcut studiile în România și de câțiva ani predă la Universitatea Tehnică din Deltf. A fost desemnat doi ani la rând “Profesorul anului” în Olanda.
Alexandru Iosup a făcut parte, în această vară, dintr-un grup de profesori care au analizat o propunere de reformă educațională în România, generată de Federația Coaliția pentru Educație. Profesorul a explicat, într-un interviu pentru “România liberă”, cum ar putea sistemul de educaţie românesc să fie performant în totalitatea sa, nu doar la capitolul olimpici.
Vii din România, care este într-un continuu proces de reformă în ceea ce privește educația. Cum ai reușit nu numai să te adaptezi, ci să și obții performanțe în învățământul din Olanda?
A.I.: Reforma, în sensul schimbării spre mai bine, e necesară peste tot. Olanda trece și ea printr-un proces continuu de reformă, gândit pe mulți ani înainte – acum discutăm despre studentul 2032. Dar, mie mi se pare că România nu trece printr-o reformă, ci prin apariția continuă de viruși de schimbare veniți de la vârf, urmată de o imunizare rapidă în restul sistemului. Pe scurt, managementul de educație din România nu se preocupă destul și de procesul de schimbare, nu implică în discuție destui dintre cei care vor fi afectați și, până acum, nu obține rezultate suficient de bune. (Aș fi putut spune asta mai pe scurt așa: șefii cred că ei știu mai bine, că doar de asta sunt șefi. Nu înțeleg că, și dacă știi mai bine, nu trebuie să faci pe deșteptul. Și eu mai am de învățat aici.)
Venit din sistemul educațional românesc, am avut și am încă multe de învățat. Am început explorând părțile tehnice, adică să înțeleg cum funcționează și cum au evoluat sistemele de educație din diverse părți ale lumii, fie din experiența zilnică (cronologic, am lucrat în sistemul educațional din România, Franța, Germania, Austria, Olanda, SUA și Israel), fie (probabil mai rapid) din cărți. Asta a fost partea relativ ușoară, cu validare empirică zilnică. Partea mai grea, pe care încă nu o stăpânesc suficient, rămâne procesul prin care convingi sistemul să se schimbe. Cum învingi sistemul imunitar al sistemului educațional, fără să provoci o reacție adversă în tot organismul? Cred că am fost în primul rând pasionat de ceea ce am propus. Am avut și șansa să dau peste pragmatismul managementului olandez – dacă un proces aduce rezultate, va fi cel puțin analizat ca posibil model de succes. Aici sunt în acest moment.
Ai introdus o nouă metodă de predare, gamification? Ce te-a condus către abordarea acestei metode?
A.I.: În general, gamification este ideea de a aplica tehnici de includere, motivare și participare, care au fost dezvoltate inițial pentru jocuri, în domenii noi.
Iei un curs existent. Dacă nu ai conținut bun, gamification nu te salvează, după cum nu toate jocurile sunt reușite. Îi adaugi un mod de a gândi care facilitează jocul. Aplici și tehnicile de joc potrivite pentru materialul cursului. Jocurile de trivia stimulează participarea și reținerea, dar nu înțelegerea. Jocurile de simulare durează mult, dar îți aduci aminte cum ai discutat despre istorie după Civilization sau despre urbanism după SimCity?
Apoi vine partea mea favorită: inspirat din jocurile online cu comunități mari (online social games, MMO), cred că studenții beneficiază din alegerea formei de predare și testare a materiei de cea care li se potrivește. În câte forme poți împacheta același conținut? Ca și Richard Bartle, autorul jocului MUD (online din anii 1980), eu vorbesc de patru: oameni care rezolvă ce li se dă de făcut, plus cei care socializează, care explorează, care competiționează. Și îi rog pe studenți să-și aleagă, pas cu pas, ce vor. Balansarea conținutului între dificultate și abilitate este tipică jocurilor și, din câte știu, unul dintre puținele exemple de flow pe care le înțelegem bine. Trebuie însă să ai grijă și să aplici aceste tehnici în mod etic, pentru că prea mult Candy Crush școlar poate duce la diabet intelectual, iar sistemul educațional trebuie să fie echitabil. Nu lipsește nici fața plictisitoare: testează, întreabă-ți studenții și colegii ce cred și oferă reacții (feedback) continuu.
Am adus gamification ca metodă de predare încercând să înțeleg ce ar fi mers pentru mine, dar și pentru prietenii mei, de altfel oameni destul de diferiți. M-am simțit foarte prost în sistemul educațional primar din România, nu foarte bine în liceu și capabil să respir abia la universitate. Am fost la un pas să mă las de liceu, când am simțit că eram obligat să fac mai mult ce nu mă interesa și deloc ce voiam eu, adică informatică aplicată la nivel profesional. M-am lăsat și am început să studiez programare singur, acasă, dar părinții și un diriginte înțelegător m-au convins să revin. Ei au fost înțelegători, m-au așteptat să-mi revin, iar eu am acceptat să fac simultan și ce voia școala, și ce voiam eu. Asta nu ar fi mers pentru oricine, deci am ajuns la întrebarea mea: cum putem deservi cât mai mulți studenți, oricât de diferiți? Asta este și întrebarea pe care și-o pune industria de jocuri, de mulți ani, și pare să răspundă bine. Cred deci că gamification, în special punctul c, este un răspuns.
Care crezi că sunt hibele majore, așa cum le vezi tu, cel format de o școală românească, ale sistemului de învățământ de la noi?
A.I.: Sistemul de învățământ românesc mi se pare excesiv de subfinanțat, structural foarte învechit și cu resurse umane insuficiente și de calitate variabilă. Sunt sigur că mai sunt multe alte probleme. Subfinanțarea se referă la salariile profesorilor, care sunt mult prea mici și nu reflectă nivelul de respect pe care o societate dezvoltată ar trebui să-l acorde profesorilor, dar și la infrastructură, care, mai ales la sate și în orașele sărace, nu îi ajută suficient pe copii și pe studenți. Structura este învechită, foarte ierarhică, foarte bazată pe ordine de la centru și fără o strategie care să dezvolte personalul. Asta face ca, în loc să avem zeci de mii de capete care să soluționeze problemele, responsabilitatea să cadă pe doar câteva, deseori suprasolicitate sau fără calificare pentru problemele respective, iar soluțiile generează deseori reticență. Mai văd o problemă cu ierarhia strictă, că doar 50 de ani de comunism ne-au învățat deja că multă putere în puține mâini și puțină supervizare independentă duc, inevitabil, la corupție și nepotism. Resursele umane, mai ales profesorii, sunt bunul cel mai de preț într-un sistem de educație, pentru că știm deja că un profesor care te inspiră este crucial în a atrage copiii, și chiar și studenții, către învățătură. Știm și ce se întâmplă când nu există profesor pentru o clasă. Ce nu părem să înțelegem este că un profesor nepregătit, sau simplu fără valori umane pozitive, poate să strice o viață de om. Poate chiar sute, dacă ne gândim la câți copii trec prin mâna unui profesor. Din păcate, celelalte cauze pe care le-am amintit, dar și cercul vicios al profesorilor care educă alți profesori și deseori le transmit tarele proprii fac să nu avem destui profesori sau să avem în sistem o calitate cu adevărat variabilă a profesorilor (explicit, avem și oameni foarte buni, dar și destui oameni care mai mult strică).
Alături de alți profesori, ai analizat o “propunere” de reformă a educației în România, realizată de Federația Coaliția pentru Educație, ce urma să fie apoi depusă la forurile competente în ideea unui proces coerent de reformă. Vorbește-mi puțin despre acest lucru.
A.I.: Propunerea se referă la dezvoltarea semnificativă a resurselor umane din învățământul românesc, prin formularea unei viziuni și a unei strategii și prin elemente concrete, de exemplu formatul cursurilor de specialitate, pași de profesionalizare de nivel masteral și doctoral, și ridicarea cerințelor la angajare. Unul dintre punctele-cheie este întrebarea "Ce model de formare inițială a cadrelor didactice vrem în România?", cu alte cuvinte, "Cum îi formăm pe profesori?". Alternativele includ Masterul și Licența didactice, dar și abordări alternative, similare cu ideea de "home-schooling with exit testing".
Eu am propus o viziune cu cinci puncte și un comentariu.
Reponsabilitatea trebuie asumată de toți participanții în procesul de educație. Pentru situația din sistem nu pot fi niciodată vinovați doar conducătorii, sau doar profesorii, sau doar elevii.
Calitate, nu cantitate. Un învățământ de masă de proastă calitate nu este preferabil unui învățământ de dimensiuni mai mici, dar de calitate.
Vrem persoane cu pasiune pentru educație, nu diplome de pedagogie.
Trebuie pregătite toate rolurile din meseria de educator/profesor, nu numai pedagogia sau psihologia. Iar aici aș veni cu un exemplu din modelul profesional din Olanda: rol pedagogic: lucrul cu studenții, reflecție personală; rol de expert în subiectul predat și în metode de predare: specialist, generalist, inovator; rol interpersonal: lucrul cu colegii, feedback primit și dat, mentorat/coaching; rol organizațional: situații în mediul academic/educațional, monitorizare și evaluare a educației, management al inovației/schimbării în educație, management al carierei. Toate acestea trebuie pregătite.
Didactica este profesie, știință aplicată. Educația în matematică este diferită de educația generală și educatorii trebuie pregătiți ca atare, nu doar pentru educație în general.
Iar comentariul: Viziunea trebuie complementată de o strategie care să obțină rezultate concrete în următorii trei ani, dar care să vrea să soluționeze problemele în 10-20 de ani. (Nu cred că problemele se pot rezolva de azi pe mâine, indiferent de cine promite altfel.)
De unde ar trebui să înceapă reforma în România?
A.I.: Ar trebui să pornească de la o viziune, dezbătută național, pe tema "Cum vrem să îi ajutăm pe copiii noștri să se dezvolte?". Elementele principale sunt dimensiunea sistemului de educație (de exemplu, câți elevi, dar poate și cum ajutăm grupurile subreprezentate), calitatea (de exemplu, elevi doar calificați minimal sau poate chiar elevi competitivi internațional), oamenii cu care vom face treabă (dacă să fie doar din România, dacă vrem să facă și cercetare sau nu etc.), structura cu care îi susținem pe acești oameni și infrastructura pe care vrem să le-o oferim elevilor și profesorilor lor. Ultimul punct pe listă ar fi pentru mine bugetul, pentru că ultimul lucru pe care îl vrem este să înlocuim un proiect vizionar printr-un pragmatism ieftin, în care bugetul (lipsa lui), de fapt, indică lipsa posibilităților de a face mai bine. Aș lăsa economiștii să intre apoi în discuție, dar cu cifre realiste.
Ce înseamnă, în opinia ta, un sistem de învățământ bun, unul care scoate vârfuri sau unul care ridică media elevilor? Din punct de vedere al vârfurilor, avem un învățământ bun, s-ar spune.
A.I.: Pentru mine, un sistem bun este bun pentru toți: ridică mult media, așa încât orice produs al sistemului este competitiv internațional (și, evident, local), și are grijă de valori, pe care le ajută să atingă un potențial pe care poate nimeni nu îl intuiește.
Testele și clasamentele internaționale poziționează de mulți ani sistemul românesc de educație la un nivel scăzut față de nivelul de vârf internațional, în special în educația primară, în special în mediul rural sau în orașele cu probleme financiare și în special pentru minorități. Deci, orice concluzie cum că sistemul ar fi bun este greu de crezut, la fel de greu de crezut precum performanțele sportivilor est-germani la olimpiade. Totuși, nu stăm rău față de sistemele de educație ale vecinilor bulgari, ucraineni etc. și stăm bine față de Somalia, deci există grade de a nu fi bun.
CV. Cine este Alexandru Iosup
A urmat Colegiul Național “Sf. Sava” din București, apoi cursurile Universității Politehnica București. Proiectele de licență și master le-a susținut în Franța, la SUPELEC, iar doctoratul și l-a luat la Universitatea Tehnică din Deltf, Olanda, unde predă în prezent. Aici a introdus o nouă metodă de predare, care are la bază jocul, gamification. A fost desemnat de Ministerul Educației din Olanda în 2015 și 2016 “Profesorul anului” și a fost votat de studenți ca profesorul lor favorit. A publicat peste 75 de lucrări științifice și a primit numeroase premii.
