Realegerea previzibilă a preşedintelui american, Barack Obama, este o veste proastă pentru America, este o veste proastă pentru lume în general şi este o veste proastă pentru România în particular, în pofida producţiilor encomiastice ale filoamericanilor de duminică pe care le puteţi citi/auzi zilele acestea.
Doi ani de campanie electorală neîntreruptă, câteva mii de miliarde de dolari datorie la bugetul federal şi şase miliarde de dolari aruncaţi pe 1.200.000 de clipuri electorale mai târziu şi America este în acelaşi loc în care se afla după alegerile de acum doi ani: Barack Obama este în continuare preşedinte, Partidul Democrat şi-a păstrat o majoritate subţire în Senat ce poate fi oricând blocată prin filibuster iar Partidul Republican şi-a păstrat majoritatea solidă din Camera Reprezentanţilor. Cum poate fi asta o veste bună pentru majoritatea americanilor nemulţumită de starea de fapt? Răspunsul este că nu poate.
Barack Obama nu a câştigat al doilea mandat pentru că este „raţional”, „nobil”, „generos”, „progresist”, „vizionar”, „intelectual”, „înţelept”, cool etc. sau pentru că a promis scăderea nivelului oceanului planetar. Adevărul care nu convine este că a câştigat pentru că şi-a construit campania pe un fundament complet iraţional: FRICA. Frica de capitalism, frica de asumare a riscurilor, frica de ziua de mâine, frica de libertate. Nu este nimic nobil sau generos să le spui americanilor că republicanii şi Mitt Romney vor lua bani de la săraci sau de la clasa de mijloc ca să îi dea la bogaţi, că vor fi lăsaţi fără pensii sau fără asigurare de sănătate. Dimpotrivă, este exploatarea cea mai cinică a fricii de ziua de mâine.
Despre promisiunea lui Obama că „ceea ce este mai bun, abia urmează”, este suficient să vedem reacţia dezamăgită a pieţelor începând de miercuri dimineaţa. Prima mare provocare în noul mandat va veni la 1 ianuarie când, în lipsa unui acord între administraţie şi Congres, urmează să intre în vigoare automat o combinaţie de creşteri de taxe şi impozite şi reduceri de cheltuieli – aşa-numita „culme fiscală” – care va arunca Statele Unite înapoi în recesiune şi după ele, întreaga lume occcidentală. În patru ani de mandat, Obama a cheltuit mai mult decât orice alt preşedinte american din istorie cu cele mai slabe rezultate posibile. Economia stagnează, şomajul este ridicat şi relansarea este anemică. Nimic nu lasă să se întrevadă că în cel de-al doilea mandat, Barack Obama se va converti la valorile capitalismului şi creşterii economice, ceea ce înseamnă încă patru ani de incertitudine şi stagnare. Or, asta nu poate fi o veste bună nici pentru America nici pentru aliaţii ei din Europa şi din Asia. Cei patru ani de mandat Obama au fost patru ani de rătăciri bezmetice prin hăţişurile crizei economice în care lumea a resimţit din plin absenţa unui lider la Casa Albă care să îşi asume curajos rolul de lider mondial. Realegerea lui Obama promite încă patru ani de rătăciri, de absenţă a leadership-ului mondial şi de stagnare. Cum poate, aşadar, fi realegerea lui Obama o veste bună pentru economia americană şi pentru cea mondială? Dacă suntem suficient de oneşti pentru a privi datele economice în faţă, fără stratul gros de nonsensuri ideologice care au fost trase peste realitatea brută pentru a o ascunde, vom constata că nu poate şi că ne aşteaptă încă patru ani fără speranţă de reluare solidă a creşterii economice.
În politica externă, numai comentatorii amatori dintr-o ţară de provincie ca România mai pot tremura de exaltare în faţa performanţei geopolitice a lui Barack Obama, pentru că restul lumii libere s-a convins demult din ce este făcut liderul de la Casa Albă şi nu îi place ceea ce vede. Sub ineptul slogan „leading from behind” şi dintr-o orbire geopolitică impardonabilă, administraţia Obama a dezertat de la rolul de lider mondial sub pretextul ideologic că excepţionalismul american nu există, că, prin urmare, America nu este altceva decât o putere printre altele şi că a venit timpul ca America să lase altora să îşi asume rolul de a face ordine în lume. Numai nişte antiamericani bine camuflaţi sub masca admiraţiei faţă de Obama pot saluta noua „modestie” a Casei Albe şi noul izolaţionism al Washingtonului. Pentru aceia dintre noi care ştiu mai bine, mai puţină Americă în lume este un lucru rău atât pentru America cât şi pentru lume.
Pe de altă parte, democraţii, în general – şi Obama, în special – sunt mai înclinaţi către realpolitik decât republicanii, mult mai idealişti în politica externă. Există un motiv pentru care atât liderii de la Moscova cât şi cei de la Beijing îl preferă pe Obama şi acesta constă – pe lângă izolaţionismul amintit – în preferinţa vizibilă pe parcursul ultimilor patru ani a actualului preşedinte pentru „mari înţelegeri”, realizate între marile puteri peste capul actorilor de talie mică şi mijlocie. Simplu spus pentru Obama, politica mondială este o afacere care se reglează cât se poate de rece şi pragmatic între America, Rusia, China şi, într-o mai mică măsură, Turcia şi India şi este una din marile ironii ale acestui mandat faptul că o lume întreagă trăieşte sub fascinaţia că unul dintre cei mai aroganţi preşedinţi americani este un mare campion al omului simplu şi naţiunilor mici. Dispreţul abia disimulat dar demonstrat din plin în aceşti patru ani, arătat de Obama aliaţilor tradiţionali ai Americii – Marea Britanie, Polonia, Japonia – şi lipsa cvasitotală de interes faţă de aliaţi mai noi precum Europa de Est, dar şi faţă de alte zone ale lumii (inclusiv – altă ironie – Africii originare) au scos la lumină abordarea cinică dar şi naivă a acestui preşedinte care îşi imaginează că poate face afaceri cu Putin aşa cum orice politician din Chicago face afaceri cu şefii mafiei. Încă patru ani de absenţă a leadershipului american global şi de cinism pragmatic sunt o veste proastă pentru vechea alianţă între lumea veche şi cea nouă, dar şi pentru Europa de Est şi pentru România.
Ideea vehiculată la Bucureşti că realegerea lui Obama este o binecuvântare pentru România pentru că în aceste momente grele pentru democraţia noastră şi statul de drept, avem nevoie de continuitate şi de americani familiarizaţi cu problemele României este, simplu spus, greşită. În primul rând, spre regretul tuturor oamenilor oneşti, ambasadorul Mark Gitenstein va pleca şi va fi nevoie de cel puţin câteva luni până când preşedintele Obama va trimite un succesor la Bucureşti. În al doilea rând, Hillary Clinton va pleca şi, o dată ea, mulţi oameni de la Departamentul de Stat. Va trece un timp până când lucrurile se vor limpezi în Foggy Bottom iar România nu va fi exact farul călăuzitor al priorităţilor diplomaţiei americane. În al treilea rând, republicanii au oameni la fel de pregătiţi şi cunoscători ca democraţii – dacă nu chiar mult mai bine pregătiţi şi mai bine cunoscători – ai problemelor României şi, ca o regulă generală, celor din urmă le ia mai mult să reacţioneze. Este suficient să spunem că am fi semnat probabil mai devreme parteneriatul strategic cu SUA sub o administraţie republicană şi că acesta ar fi fost ceva mai consistent. Democraţilor le ia un an sau doi ca să înţeleagă cine sunt băieţii buni şi cine sunt băieţii răi în ţări precum România şi, chiar şi atunci, (re)acţionează cu maximă reticenţă. Fără a părea lipsiţi de gratitudine sau egoişti, dar adevărul este că realegerea lui Barack Obama este o veste la fel de proastă pentru România cum este pentru restul lumii.
