Uniunea Europeană a primit premiul Nobel pentru Pace pe anul 2011. Astfel, Norvegia – ţară dinafara comunităţii europene (dar nu şi dinafara Europei) – face o scamatorie menită să o spele de criticile celor care o acuzau, mai mult sau mai puţin voalat, că a lăsat înafara premierilor sale pe Mahatma Gandhi, adeptul non-violenţei în înlăturarea conflictelor, şi UE însăşi, privită ca răspuns la criza relaţiilor franco-germane care a condus, în prima parte a sec. al XX-lea, la două conflagraţii mondiale. Ambele obiecţii sunt întemeiate, la drept vorbind.
Cu toate acestea, premierea UE ca atare iscă, vrând-nevrând, o nedumerire. Pe cine şi ce a premiat, de astă dată, comitetul Nobel? Birocraţia de la Bruxelles? Trupele UN incapabile să protejeze, în 1995, Srebreniţa şi legate umilitor la stâlp pe luptătorii sârbi de sub comanda generalului Mladici? Pe altcineva? Se ştie exact pe cine sau ce din UE s-a premiat? Ori este o modalitate de a atrage atenţia asupra unui proiect aflat în continuă dezbatere, cu fani şi cu adversari inteligenţi, într-un moment socotit de unii – nu de toţi – a fi unul de cumpănă?
Personal simt o dezamăgire cauzată de imprecizia realtivă a acestui premiu. În biroul cui va merge trofeul şi în care conturi bani primiţi? Îi va recepţiona dl. Barosso? Doamna Reding? Sau vreun alt personaj prestigios al UE, reprezentativ pentru evoluţiile ei trecute, un Delors, baroneasa Thompson? Vrând să cuprindă, în mod oarecum diletant, totul, premiul Nobel pentru Pace nu pare să fi cuprins, cu adevărat, mai nimic. Este ca şi cum ai decora Marea Mediterană sau Oceanul Indian. Şi, de ce nu, Terra însăşi şi-ar merita recompesele şi recunoaşterea comuniotăţii internaţionale pentru eleganţa şi consecvenţa cu care ne suportă pe noi toţi.
Preşedintele comitetului Nobel, norvegianul Thorbjoern Jagland, a observat că „UE şi strămoşii săi contribuie de peste şase decenii la promovarea păcii, la reconciliere, la democraţie şi la drepturile omului în Europa”. Desigur, la fel de bine putea observa că UE,în pofida strămoşilor săi, nu izbuteşte, din păcate, să limiteze rasismul şi intoleranţa din interiorul său, valurile recentei crize financiare evidenţiind izbucniri rasiste şi xenofobe în mai multe ţări vestice din sânul său împotriva altor ţări, din răsăritul şi sud-estul ei. Desigur, acelaşi oficial a menţionat şi că, la drept vorbind, „Comitetul Nobel norvegian doreşte să se concentreze pe ceea ce consideră drept rezultatul cel mai important al UE: faptul că a reuşit să transforme Europa «dintr-un continent al războiului într-unul al păcii»”. Este riguros corect, căci UE a lăsat înafara sa Europele conflictuale, în primul rând Balcanii. Ba, mai mult decât atât, UE pare dispusă să elimine din sânul său şi pe cea mai veche componentă balcanică şi ortodoxă, Grecia, numai pentru că nu corespunde standardelor sale economice şi nu se conformează aşa cum se aşteaptă din partea ei politicilor Bruxelles-ului, chiar dacă, fără tabla de valori helladică, constelaţia axiologică în jurul căreia UE a fost construită ar fi grav ciuntită. Democraţia, concepţia despre frumos, iubirea de înţelepciune şi adevărul sunt concepute astăzi în Europa comunitară în siajul înţelesurilor pe care dezbaterile din agora ateniană şi personalităţile ilustre ale artei, ştiinţei şi cunoaşterii greceşti din antichitate le-au oferit posterităţii şi cu care au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei noastre. A elimina – fie şi ipotetic, ceea ce s-a întâmplat deja în minţile unor politicieni, economişti şi… eurocraţi – Grecia din Europa înseamnă să întrăinezi Europa de ea însăşi; de nucleul incandescent al legitimităţii ei. Cum, la vremea punerii la cale a unei constituţii europene, discuţiile s-au împotmolit inclusiv atunci când a venit vorba dacă în textul acestui act fundamental ar trebui sau nu să fie inclusă ideea, centrală pentru religiile avramice, de Dumnezeu, s-ar zice că trăim vremea unei resurecţii mai mult sau mai puţin discrete în care se apără ideea de valori europene, dar se renunţă, rând pe rând, la acestea.
Ce este, totuşi, riguros premiabil aici? Cortina sărăciei, bine trasă între nprdul prosper al Europei şi sudul anemiat de insuccese? Primirea plină de strâmbături din nas pe care Occidentul o face Răsăritului ieşit din comunism şi atins de malariile postcomunismului de tranziţie?
În opinia mea, interesele egoiste sunt atât de la ordinea zilei pe masa decidenţilor europeni, încât nu îşi vor permite să renunţe la nicio bucăţică din premiile care li se promit. Ceea ce contează astăzi, în teribila cursă contra cronometru pentru supremaţie economică şi politică, este să fii în expansiune de putere, iar aceasta înseamnă şi teritorii (somaţia geopolitică), şi populaţii (somaţia demografiei), şi resurse naturale (gaze, combustibili, minerale). Dacă România şi Bulgaria sunt blamate aproape reflex deja, ca ultimele venite, şi dacă diverse voci unionale de relief propun îngheţul în materie de expandare, asta nu înseamnă că Europa e atât de superficială încât să pună sub embargo tocmai morcovul de la capătul băţului. Pofta ei de a face ordine – nivelând, eventual – în curcubeul de atitudini, politici şi interese naţionale care o subîntinde nu poate contrazice, dincolo de o anumită limită, proiectul unităţii în diversitate cu care UE defilează, de o vreme, neavând ce face, dar poate şi dintr-o convingere pe care mi-ar plăcea să o cred sinceră.
Primind premiul Nobel pentru Pace în loc să fie atenţionată împotriva discriminărilor pe care le tolerează, UE nu câştigă, de fapt. S-ar putea mai curând să piardă, căci, în final, ceea ce contează nu sunt premiile, ci încrederea şi devotamentul cetăţenilor europeni ca ansamblu.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj
