România este una dintre principalele surse din estul Europei pentru traficul de persoane care ajung să fie exploatate prin muncă.
Datele despre victimele traficului sunt inconsistente şi incorente. Avem nevoie de sisteme de asistenţă funcţionale pentru persoanele exploatate. Acestea sunt câteva dintre concluziile prezentate joi în cadrul conferinţei „Modern Slavery: The Impact of Labour Trafficking in Europe” („Sclavie Modernă: Impactul la nivel european al traficului de persoane în vederea exploatării prin muncă”).
Conferinţa a fost organizată de Ambasada Marii Britanii la Bucureşti şi Misiunea în România a Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie pentru a marca Ziua Europenă de Luptă împotriva Traficului de Persoane (18 octombrie).
Libertatea de mişcare în Uniunea Europeană este un drept fundamental care trebuie respectat, a subliniat ambasadorul Marii Britanii, Martin Harris, în cadrul conferinţei. El a atras atenţia, totuşi, că traficul de persoane este o realitate asupra căreia trebuie ridicat gradul de conştientizare, iar protecţia victimelor trebui să capete proeminenţă pe agendele guvernanţilor.
Traficul de persoane generează o serie de cercuri vicioase. Ciprian Niţă, projects coordinator pentru IOM (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie) a explicat pentru România Liberă că avem o lege privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001) care, însă, nu poate fi eficientă în lipsa unor sisteme de asistenţă funcţionale. Sistemele de asistenţă nu pot nici ele construite în lipsa resurselor necesare.
Se ajunge, astfel, la punctul nevralgic: finanţarea. Resursele sunt mult prea mici pentru un fenomen de amploare, adaugă el.
Ciprian Niţă a precizat, de asemenea, că o altă dificultate în combaterea traficului de persoane este lipsa programelor de repatriere pentru cetăţenii europeni, victime ale traficului de persoane. Se mai adaugă şi piedicile în rezolvarea cazurilor de trafic în justiţie pentru că de cele mai multe ori instrumentarea lor se întinde în mai multe ţări.
În cifre aproximative, traficul de persoane se traduce în 488 de victime doar în primul semestru al anului 2011, identificate atât în România cât şi pe teritoriul altor state, potrivit unei analize a Agenţiei Naţionale Împotriva Traficului de Persoane. O imagine completă asupra problemei este, însă, greu de compus pentru că datele nu sunt supuse unor colectări şi prelucrări standardizate.
Raportat la profilul victimelor, ambasadorul Marii Britanii sublinia că cele mai vulnerabile categorii care cad pradă traficului sunt copiii şi femeile. Ciprian Niţă, însă, a specificat că dacă ar fi să adunăm numărul de victime, raportat la structura populaţiei, am obţine acelaşi procentaj bărbaţi-femei-copii, ceea ce în opinia coordonatorului de proiecte IOM ne aduce în faţa unui aspect extrem de grav: „nimeni nu este până la urmă protejat”.
Drept dovadă stau „Poveştile de trafic” prezentate de Misiunea în România a Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM).
„Eu sunt bărbat, mie n-o să mi se întâmple niciodată aşa ceva. (…) Odată ajuns în Italia, Dan a aflat că trebuie să cerşească şi să dea spargeri în locuinţe ca să plătească toate cheltuielile cu drumul lui spre Italia. (…) Speriat de bătaie şi de ameninţări, Dan s-a hotărât să facă ce îi cereau traficanţii până găsea o ocazie să fugă”.
„În noiembrie 2000, fetiţa mea a dispărut de la şcoala la care învăţa, în oraşul Câmpu Lung din apropiere”, aşa şi-a început mama Laviniei, o tânără de 16 ani scrisoarea adresată OIM. Lavinia a fst dusă în Albania şi obligată să se prostitueze. Fata a fost salvată la câteva luni după aceea de Paza de Coastă în momentul în care urma să fie transferată în Italia.
„La vârsta de 21 de ani, Ina s-a hotărât să accepte o ofertă de serviciu în Elveţia; nu ştia că va fi forţată să îşi ofere serviciile sexuale clienţilor unui club”.
Cele trei exemple sunt doar o mică parte a „poveştilor de trafic” adunate de OIM. Mai departe de poveste stau traumele victimelor şi efortul depus pentru a încerca să aibă o viaţa cât se poate de normală.
Soluţiile? În lipsa de fonduri, ele se reduc la generalităţi, încercarea de a găsi o modalitate de a asigura pedepsirea abuzurilor, în mod special în cazul celor care se ramifică în mai multe ţări şi le sunt aplicate diverse interpretări legislative; informarea constantă despre problema traficului de persoane în vederea exploatării prin muncă şi creşterea vizibilităţii subiectului, punerea pe primul plan a protecţiei victimelor cu sprijinul, în principal, al organizaţiilor nonguvernamentale, dar şi intensificarea cooperărilor între actorii guvernamentali.
