Interviu cu Mihaela Feodorof, specialistă în consiliere pentru elevi: Un copil nu poate fi leneș, ci doar dezinteresat

Cum reușesc pă­­rin­­ții să-i ajute pe copii să se simtă bine la școală, cum ges­tionează trăirile astfel încât să le capete încrederea și să-i facă să aibă încredere în ei înșiși ne explică, într-un interviu pentru „România liberă“, Mihaela Feodorof, specialistul care oferă servicii de evaluare și consiliere pentru elevi și studenți.

Psihologii vorbesc despre câteva reguli generale în modul de creștere și abordare a copilului. Putem să vorbim de reguli generale?

Mihaela Feodorof: Desigur că unicitatea individului generează modul în care abordarea acestuia să fie eficientă, nu numai un act de rutină. Dar, mă bucur că toată lumea amintește de reguli. Acestea ar trebui să existe pornind de la acceptarea diferențelor individuale. Este un adevăr, acela că la nașterea unui copil în familie adulții, pornind de la părinți, rude și până la cunoscuți, toată lumea se întreabă cu cine seamănă micuțul. Ar fi mai simplu ca adulții să-i descopere copilului felul său de a fi și să se adapteze acestuia, în loc să-l abordeze conform propriilor așteptări sau nevoi.

La ce anume trebuie să fim atenți pentru a ne putea cunoaște mai bine copilul?

M.F.: Cu riscul de a părea idealistă, cred că cel mai simplu lucru pe care un adult îl poate face pentru a se acomoda cu copilul este să petreacă cât mai mult timp împreună. Să-i observe și să rămână curios tot timpul pentru că un copil te învață mereu ceva prin propriile sale trăiri. A fi prezent în activitățile minore din viața copilului este singurul mod prin care faci cunoștință cu acesta.

În aceste condiţii de competitivitate încă promovate de școală și societate, cât de tare putem apăsa pedala pe a obține rezultate bune la școală? Este rău să facem acest lucru?

M.F.: Măsura noastră, a rezulta­telor notate de către un sistem edu­cațional sau altul, nu este mereu cea mai relevantă. Com­parațiile nu-și au rostul dacă ne dorim să avem un copil dezvoltat la adevăratul său potențial. Este însă un demers dificil în contextul în care integrăm copiii în sisteme la o vârstă foarte fragedă. Copilul trebuie să-și descopere și să-i fie descoperit potențialul în mediul de siguranță al familiei.

Cum ar trebui să arate o relație echilibrată părinte-copil-școală?

M.F.: Expunerea la mediul de învățare este o etapă importantă în dezvoltarea copilului. De ea depinde apetitul pe care copilul o să-l păstreze pentru școală, sau dimpotrivă. Acest trio construit în jurul micuțului care își continuă procesul de învățare natural declanșat la naștere trebuie să fie unul suportiv, bazat pe empatie și acceptare.

Dacă profesorii îți semnalează că un copil poate, dar este destul de leneș pentru a și face, cum procedezi ca părinte?

M.F.: Un copil nu poate fi leneș, dar devine dezinteresat dacă mediul nu este propice. Sigur, nu este simplu nici pentru dascăl să abordeze diferențiat fiecare copil, dar aici este cheia interesului său pentru învățare. Profesorul, părintele sau orice alt adult care intervine în dezvoltarea copilului este doar un facilitator al învățării, procesul în sine este al copilului, care se angajează sau se opune acestuia în funcție de ce stimuli primește de la cei menționați anterior.

Până unde putem merge cu libertatea pe care trebuie să o acordăm copiilor?

M.F.: În workshop-urile în care lucrez cu cadre didactice și părinți construiesc pe relația adult-copil în funcție de vârsta copilului și ritmul său de dezvoltare. Libertatea acordată copilului este esențială pentru a-i lăsa acestuia spațiul de creștere și exercitare a abilităților native și dobândite.

Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții? Și pe care nu ar trebui să le facă cu niciun chip?

M.F.: Nu există părinte care să nu greșească. Toți am fost cândva copii, doar că unii dintre noi nu-și mai amintesc… este doar introducerea lui Antoine de Saint Exupery scriind „Micul Prinț“. Din punctul meu de vedere, este esențial să ne punem în locul micuțului pentru a găsi soluțiile potrivite acestuia. Putem să ne exersăm empatia la nesfârșit, rău nu are ce să ni se întâmple. Ne poate însă cimenta relația cu copilul.

Ce urmări ar putea avea ele?

M.F.: Când copilul nu se simte bine în preajma cuiva, fuge. Fizic sau trimite diverse semnale. Pe măsură ce cresc, nevoia de independență este naturală, dar, dacă nu reușim să punem bazele unei relații funcționale cu copilul încă din pruncie, el o să se îndepărteze de părinte.

Cum căpătăm încrederea copiilor noștri? Până unde poate merge prietenia unui părinte?

M.F.: Am tot menționat în răs­pun­surile anterioare de relația funcțională. Copilul are nevoie să se cunoască, să-și recunoască li­mitele ca orice persoană, în func­ție de vârsta sa. Rolul părintelui este prin natura sa să acorde un sprijin necondiționat, exercitat în forme diverse. Când copilul este mic și până la vârsta de elev, cum în popor am rămas cu vorba „cei 7 ani de acasă“, el este foarte deschis să se modeleze. Regulile casei – sau generate de diversele interacțiuni ale copilului – îl vor ajuta pe acesta să se adapteze. Autoritatea este un mod relațional care limitează acțiunea interlocutorului. În funcție de personalitatea copilului, ar putea să fie favorabilă sau dimpotrivă. Părintele trebuie să știe, cunoscându-și copilul, când și cum să-l susțină. Dar trebuie să aibă mereu încredere în ceea ce este și poate deveni copilul său.

Cum îi atragem atenția că greșește? Mai ales dacă repetă greșeala?

M.F.: Greșeala este exercițiul care a dus la alte rezultate decât cele așteptate. Pentru mulți dintre noi este o modalitate sigură de a învăța. Oferind copilului exemple și alternative, acesta poate face alegeri mai bune și atinge rezultate conforme cu așteptările sale, în acord și cu ale adultului.

Se tot vorbește despre petrecerea unui timp de calitate cu copilul nostru? Ce înseamnă asta? Mai ales atunci când procesul de învățare îi ia copilului foarte mult timp, iar părinții sunt ocupați cu serviciul?

M.F.: Prezența în viața copilului este esențială. Nu cantitatea de timp dedicată, ci calitatea acestuia face diferența. Mi-e tare greu să cred, să accept că un părinte nu-și poate face timp să se joace, să se bucure și să se și relaxeze împreună cu copilul lui. Frica este a noastră, a adulților, că nu o să avem timp pentru ce ne-am dori noi să facem. Este o negociere pe care ar fi mai bine să o ducem în sinea noastră, cu noi înșine, acceptând că rolul de părinte este cel care, implicit, ne hrănește.

În ce măsură un părinte poate să-și ajute copilul pentru a hotărî pe ce drum alege să meargă în construirea unei meserii, a unei facultăți, a unei cariere?

M.F.: Când aloci acel timp de calitate, stând de vorbă cu copilul tău, îi împărtășești propriile experiențe și crezuri. Ca să te asi­guri că acesta își alege conștient drumul potrivit, poți mereu să-l provoci, cu încredere, să-și pună întrebări și să-și imagineze. Atributul imaginației este viu în copilărie. Proba alegerilor vine pe măsură ce copilul își exercită și dezvoltă abilitățile native. Un copil curios, care strică, demontează jucării și mecanisme, își probează abilitățile unui viitor inginer, tehnician, medic, de exemplu.

Este copilăria un factor hotărâtor în dezvoltarea noastră ulterioară? Este un mit sau o realitate confirmată de statistici?

M.F.: Fiecare etapă de dezvoltare este esențială în viața individului. Copilăria fragedă, dar și viața intrauterină – se demonstrează științific de ceva vreme – stau la baza construcției fiecăruia. Mediul de siguranță, prielnic, similar cu creșterea unei plante, este cel care influențează major mo­dul în care copilul se raportează la interacțiune și rezultatele ob­ținute. Rolul de părinte, asumat, este poate cel mai dificil, dar și cel mai împlinitor în viața fiecăruia dintre noi.

Când copilul nu se simte bine în preajma cuiva, fuge. Fizic sau trimite diverse semnale. Pe măsură ce cresc, nevoia de independență este naturală, dar, dacă nu reușim să punem bazele unei relații funcționale cu copilul încă din pruncie, el o să se îndepărteze de părinte.“

După ce a lucrat 16 ani într-o bancă ca director de resurse umane, unde a creat programe destinate tinerilor cu potențial înalt de dezvoltare, numele Mihaelei Feodorof este direct legat de două direcții: una specializată în servicii de business consulting și executive coaching, iar una în care oferă servicii de evaluare și consiliere pentru studenți, elevi și copii (începând cu vârsta de 2,5 ani).