Unde ne aflăm în acest moment? Întrebarea aceasta îşi are rostul ei după o vară de buimăceală în care greu ar putea spune cineva cine conduce şi cine este la putere în ţara noastră. Conduce preşedintele? Conduce Guvernul? Sau, peste toate, se întinde surâzătoare umbra lui Ion Iliescu aşa cum s-a imprimat ea în Constituţia României prin care fiecare putere din stat îşi legitimează, după plac, mişcarea următoare?
În orice caz, suntem în Uniunea Europeană. La 1 ianuarie 2007 am aflat asta printre jerbe luminoase şi prin prezenţa la evenimentul intrării noastre în spaţiul comunitar a unor „grei” ai Europei, dl Barroso şi dl Helmut Kohl. Astăzi cunoaştem şi reversul medaliei, din încruntările mai recente ale doamnei Reding, ale preşedintei lituaniene sau ale ministrului de Interne francez. Între şampanie şi urecheală se întinde cu precizie spaţiul de manevră al României în UE. Desigur, acelaşi interval poate fi măsurat şi altfel, urmărind ping-pong-ul dintre USL şi PDL reverberat în discuţiile dintre populari şi socialişti în Parlamentul European.
Apartenenţa noastră la UE se dovedeşte, astfel, polifaţetată: seducătoare, dar şi constrângătoare; cu ecouri sentimentale, dar şi cu reflectări contondente.
Vechea poveste despre Europa „cu mai multe viteze” se dovedeşte adevărată în moduri la care nu ne-am fi gândit înainte. Toată lumea ştia că există o Europă a „nucleului dur”, care conţine Germania, Franţa şi alte prezenţe ambiţioase, negociabile între bonzii europeni. Cum însă dincolo de nuca tare rămân destule componente demne de luat în seamă, se pot stabili, cu relativă uşurinţă, şi alte decupaje cu rol metodologic în înţelegerea noilor configuraţii tensionale şi a recentelor complementarităţi. Europa scandinavă nu necesită explicaţii. Nici Europa sud-est-europeană, deşi acolo pivotul valoric de până mai ieri, Grecia, a început să îşi învârtă elicea într-un mod imprevizibil, menţinând o alarmă economică permanentă în Uniune.
Din multe puncte de vedere, România a fost aşezată în ansamblul comunitar în parteneriat cu Bulgaria, aproape într-un balet, destul de lent, cu piruete nu întotdeauna simple şi clare, de tangou răsăritean. Valabilă din destule puncte de vedere, încă de la data accederii în faimosul club al partenerilor uniţi, ecuaţia respectivă se dovedeşte însă una de fond, nu de avanscenă. Cu totul neaşteptat, după ce începuse prin a sta alături de Polonia şi de Cehia, Ungaria a făcut un pas lateral, bătând Bulgaria pe umăr şi solicitând-o, parcă, pe partenera România pentru o continuare împreună a tangoului. Se poate spune că de câtva timp trăim în Europa victoriană. Denumirea nu trimite, fireşte, la regina Victoria a Marii Britanii, ci la realitatea conducerii celor două ţări de doi Victor (Orban şi Ponta).
Nu s-ar spune că scurta epocă victoriană nu şi-a arătat încă roadele. După ce Ungaria orbaniană a stârnit senzaţie la Bruxelles, vara aceasta a venit rândul României să stârnească valuri printre vârfurile Uniunii.
Aparent, avem de-a face cu o mutaţie geopolitică dinspre sud-estul european către Europa Centrală. La un alt nivel al discuţiei, România pare să se fi mutat, în percepţia occidentală, dinspre statul de drept către altceva, mai puţin acceptabil şi legitim.
Situaţia se complică şi mai mult de când însăşi Europa „nucleului dur” a dobândit reflexe mai puţin previzibile. Iritarea cu care, de câţiva ani încoace – însă tot mai mult – oficialităţile franceze, italiene sau britanice tratează chestiunea romilor în termeni mai degrabă etnici şi rasiali decât pornind de la realitatea dramatică a sărăciei şi a unei poziţionări societale nu poate trece neobservată. Accentele abia îmblânzite de o retorică a diplomaţiei şi politeţii nu ascund întotdeauna o anumită nerăbdare cu iz xenofob, mai cu seamă când li se pretinde unor ţări – României, în primul rând – să-şi rezolve problemele de acest fel de singure, când nici măcar cu ajutorul partenerilor occidentali acest lucru nu poate fi imaginat în orizontul actualităţii imediate. Societăţi asaltate de pauperitate, unde migraţia consistentă se înregistrează atât în rândul majoritarilor, cât şi al altor minorităţi – cea maghiară, de pildă – şi unde se închid şcoli şi spitale, tăindu-se din salarii şi din pensii, nu pot fi învinuite de lipsă de interes sau de cooperare în domeniu decât de cineva pentru care vechiul dicton al „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii” a devenit un simplu bibelou de vitrină, bun de scos şi de lustruit doar cu ocazia unor serbări şi festivaluri.
Vreme de un secol – s-a spus, pe bună dreptate – în istoria europeană problema evreiască a fost cea care a funcţionat ca un revelator pentru gradul de democraţie şi de umanitate al diverselor societăţi. Dacă astăzi istoria se va repeta, înlocuind ţapul ispăşitor de odinioară cu un altul, faptul nu va constitui o veste bună pentru viitorul comun european. Nevoie de eficienţă mai multă, desigur. Dar şi o detensionare a discursurilor cu adieri dezagreabile, în care tabla de valori a democraţiei şi cea a dreptăţii sociale sunt restructurate şi rearanjate. Nu pare întâmplător că aceste operaţiuni de „reaşezare” discursivă au loc într-un moment când, o dată cu declinul de prestigiu european al Greciei actuale, un anume discredit pare să fi atins, subit, şi tabla de valori moştenite dinspre agora ateniană antică.
Europa „victoriană” va fi contrabalansată printr-o Europă „anti-romă”? România băsesciană trebuie citită ca una discret, dar consistent, iliesciană? Ce înţelesuri dobândesc asemenea dileme şi care poate fi dezlegarea lor? Încă nu ştim, toamna lui 2012 este abia la început.
Ovidiu Pecican este profeor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
