Acum, la peste şase decenii de la „Marele război de apărare a patriei”, cum îl numea atunci propaganda militară, continuăm să recapitulăm unele evenimente istorice pe care timpul le-a mai sedimentat şi aşezat, pe cât au permis documentele vremii.
Unele dintre acestea au fost tezaurizate de Centrul European de Cercetări Istorice de la Veneţia, fondat de controversatul Iosif Constantin Drăgan, originar din Lugoj. Acesta, în 1990, mă invită la el acasă pentru un interviu şi, la plecare, îmi înmână personal o parte mică din arhiva lui, multiplicată în volume. În acestea am găsit şi texte care poate fi numite „Maniu şi războiul”, ele înfăţişând opinii despre marele român ardelean şi acţiunile lui din acel timp când şi România a fost prinsă „în plasa” marii conflagraţii mondiale dintre anii 1940 şi 1944.
Mărturia unui jurnalist american
Astfel, ziaristul american Marthan scrie într-o carte dedicată zilei de 23 August: „Iuliu Maniu înţelese riscurile pe care o campanie dincolo de Nistru le antrena pentru poporul român şi căută să ia contact cu Aliaţii, pentru a le explica dilema tragică impusă poporului român, împins într-o alianţă nefirească de instituţii istorice mai vechi şi mai noi. Maniu, care nu era la putere şi nu avea nici calitatea de consilier al Mareşalului, n-a fost luat în serios cu planul lui de acţiune militară până la Nistru şi, astfel, guvernul român, în frunte cu Mareşalul Antonescu, s-a aruncat fără rezerve în luptă, făcându-se membru activ al Axei, deoarece credea că succesul este de partea ei. Maniu a opus rezistenţă Mareşalului – scrie autorul citat – şi campaniei lui antisovietice. Atâta vreme cât soldaţii români luptau penru teritoriul românesc, ca să elibereze populaţia românească, Maniu şi-a dat aprobarea în mod tacit, deşi chiar şi atunci s-a gândit că poate acelaşi lucru s-ar fi putut obţine prin alte mijloace, el fiind reprezentantul rezistenţei şi apărării drepturilor româneşti sub habsburgi. S-a înveselit când a văzut Basarabia şi Bucovina eliberate de sub sovietici”.
Aceste declaraţii le-am putut întregi cu următoarea scenă petrecută la Chişinăul proaspăt eliberat, scrie ziaristul american… În dimineaţa unei zile de august, în timp ce generalul Antonescu se pregătea să plece într-o inspecţie pe front, la Nistru, la cartierul general al acestuia s-a prezentat un căpitan de infanterie în uniformă nouă de campanie, care-l stânjenea vădit. L-a recunoscut pe Ion Mihalache, secundul lui Maniu. Venise să prezinte salutul său şi acordul întregului Partid Naţional-Ţărănesc, la actul de dezrobire a celor două provincii. Generalul l-a primit cu multă amabilitate, s-a întreţinut cu el, invitându-l apoi în maşină pentru a se duce împreună pe front, în inspecţie…
Legături cu britanicii
„Dar în timpul toamnei şi iernii lui 1942, când Antonescu conducea armata tot mai adânc în interiorul Uniunii Sovietice, Maniu a protestat şi s-a opus cu toată puterea sa, nu aruncând bombe, ci intrând în legătură cu Marea Britanie (…) şi prin mijlocirea unor aparate de radio por-tabile, obţinute de la englezi, el trimitea numeroase mesaje guvernului britanic, mai apoi armatelor aliate din Africa, cerând sprijin pentru scoaterea României din lagărul hitle-rist şi a o trece în lagărul aliaţilor. Mai mult, Maniu trimitea scrisori punând în gardă pe dictatorul Antonescu şi păstrând contacul cu toate elementele democratice din ţară.
Despre aceste aparate din posesia lui Maniu, serviciul secret îl informă pe Mareşal, care însă puse pe textul res-pectiv rezoluţia: „Să fie lăsat în pace. Soarta unei ţări nu poate fi pusă pe o singură mână. Dacă aceasta greşeşte, să fie alţii care să o ia şi s-o ducă mai departe”. Deci Mareşalul asigurase toate condiţiile unei acţiuni diplomatice secrete. Iar dacă aceasta a putea fi explicaţia faptului că siguranţa statului a fost atât de surprinsă de actul de la 23 August, ea s-ar găsi în această rezoluţie.
Maniu a înţeles că, pentru a putea afla de la Aliaţi cum s-ar putea să li se alăture România – scrie mai departe ziaristul american -, trebuia să aibă în Apus propriul emisar. Ca apoi, împreună cu Mihai Antonescu, să hotărască trimiterea la Ankara a unui diplomat de carieră, în persoana lui Alexandru Creţulescu. Mareşalul fusese informat de toate aceste acţiuni, dar a tăcut şi a lăsat lucrurile să se desfăşoare de la sine. Apoi, la 20 noiembrie 1942, Maniu trimite prin Legaţia Elveţiei un lung expozeu asupra situaţiei din România, specificând că idealul naţional nu-l formează lupta din Răsărit, ci democratizarea ţării cu ajutorul Angliei, retragerea trupelor de pe frontul de răsărit, suveranitatea ţării şi independenţa economică, guvern de tranziţie etc. O oglindă ce le permitea Aliaţilor să cunoască realităţile din România prin vocea unui mare patriot român.
