Un redutabil intelectual român și-a regăsit suflul civic și cauza pentru care să lupte – mă refer la domnul Gabriel Liiceanu și la „bătălia“ împotriva ordonanțelor de urgență pregătite de Ministerul Justiției. Domnia-sa ne informează, citându-l ironic pe domnul Liviu Dragnea, că e „gata să moară în picioare“ pentru a nu-și pierde libertatea. „Societatea română a ajuns din nou la un punct de fierbere la care, în curând, nu puțini vor fi dispuși să moară în picioare“, mai spune domnul Liiceanu într-un articol publicat pe contributors.ro. „Marea Sfidare. E prea mult“, este titlul acestui text cu valențe de manifest.
Să ne înțelegem: îmi place și îl respect pe scriitorul Gabriel Liiceanu. Nu am avut onoarea să îl cunosc, și nici nu cred că domnia-sa ar fi interesat în vreun fel să mă cunoască; fiecare cu lumile și sub-lumile sale. Pe de altă parte, a construit o editură de calitate pe ruinele fostei Edituri Politice și are la Humanitas oameni de valoare, lucruri ce demonstrează că este un bun antreprenor și are o bună cunoaștere a managementului. Dar în acest ultim text, domnul Liiceanu comite, în opinia mea (subiectivă, evident!), două greșeli importante: una care ține de realitatea politică și socială, și a doua, mai interesant de studiat și cu o bună încărcătură de feudalitate, de prestațiile civice ale domniei-sale.
„De la Iliescu la Dragnea, trecând, cum ziceam, prin stațiile Năstase și Ponta, istoria noastră post-comunistă a desenat axa Răului. Au făcut din România, jefuind-o sălbatic, cel mai mizer popor al Europei. Care hienă lasă prada din gură de bunăvoie? Și care animal prădător se bagă de bunăvoie în cușcă? Dar dacă nu vor de bunăvoie, să-i ajutăm“, scrie domnul Gabriel Liiceanu în articolul cu pricina. Articol este bine scris, dar autorul omite (intenționat?) câteva „amănunte“.
Președintele României a fost timp de 10 ani domnul Traian Băsescu. Sub directa conducerea a acestui politician, CSAT a inclus corupția și presa printre amenințările la adresa siguranței naționale și a permis implicarea serviciilor secrete în justiție și în mass-media. Sub domnia domnului Traian Băsescu s-au întâmplat toate acele lucruri care au făcut posibile apariția îndoielii asupra actului de justiție și asupra corectitudinii unor „anumite părți“ din presă. În acei 10 ani, puterea serviciilor a devenit nepermis mare și tot în acei ani au fost posibile vacanțele generalului (acum în retragere) Florian Coldea în paradisuri fiscale ca Insulele Seychelles. Dincolo de justețea oricărui demers îndreptat împotriva iertării corupților, a omite „contribuția“ domnului Traian Băsescu, a guvernelor PDOMNUL și a asociaților „imorali“ sau de tipul UNPR (mai țineți minte cum și de ce s-a înființat acest partid în Parlament?) nu poate fi ignorată. Or, domnul Liiceanu se face că uită că a fost un susținător al puterii care a creat „câmpuri tactice“ în societate. Dacă lângă lista de nume din PSD pe care o citează cu intelectuală mânie ar fi strecurat și nume ca Blaga, Udrea, Iacob-Ridzi sau Popescu (cel cu „găinile electorale“), înțelegeam că suntem în fața unui demers bazat pe raționalități fundamentale. După cum se vede, nu este cazul.
Al doilea lucru pe care îmi permit să îl semnalez ține de adesea întâlnită lipsă de congruență a intelectualului român cu propriul său spirit critic. Nu este singurul „caz“, dar aici mă refer la experiența scriitorului și filozofului cu fostul președinte. O experiență a susținerii necondiționate a președintelui-jucător. Experiența s-a terminat tot cu un articol, un text al cenușii aruncate pe propriul păr după lunga perioadă de fertilă înțelegere cu domnul Băsescu. Adaug că momentul remușcării intelectuale a venit atunci când domnul Băsescu nu mai era președinte.
Am încercat să scriu cât am putut de elegant despre oscilațiile civice și politice ale domnului Liiceanu pentru că nu vreau să i se clintească niciun fir din părul acoperit cu cenușa regretelor portocalii.
Închei spunând că mi-ar fi plăcut să îl fi descoperit, întâmplător și discret, pe domnul Liiceanu la miting (o nouă manifestație civilizată și cu temă clară – semn de sănătate democratică). Cât de onorabil ar fi fost să nu facă exerciții de imagine anunțându-și somptuos participarea extraordinară la evenimentul străzii, ca o vedetă la un concert!… Cât de modest ar fi putut să fie!… Dar, deh, ce să-i faci, ghinion! Caftanul e caftan, iar reclama este sufletul comerțului în toată lumea asta, din Apus până în Extremul Orient, nu-i așa?
