Când un reper al culturii noastre, cum este Gabriel Liiceanu, ajunge să-și strige indignarea și să iasă în stradă, alături de miile de români revoltați de ticăloșia politicienilor, atunci chiar că nu mai e loc de nuanțe. Actuala putere a depășit orice limită a bunului simț. Iar noi am ajuns, așa cum explică dl Liiceanu, într-un “punct de fierbere”.
Motivul protestelor nu e că PSD vrea să legifereze, prin ordonanță, o grațiere colectivă și modificarea Codului Penal. Au mai luat și alții decizii discutabile referitoare la Justiție (inclusiv fosta guvernare tehnocrată) și n-a protestat atâta lume. Adevăratul motiv e că, de astă-dată, cei care inițiază ordonanțele sunt chiar potențialii lor beneficiari. Când anunți că vrei să rezolvi problema pușcăriilor, dar prevezi, negru pe alb, că vor fi grațiați și cei condamnați cu suspendare, ca Liviu Dragnea, e clar ce se pregătește. Și mai ales pentru cine.
În fond, vinovați pentru situația de față sunt tot ei, politicienii, care s-au perindat în ultimii 25 de ani pe la putere, fără să miște vreun deget pentru îmbunătățirea condițiilor din penitenciare. S-au trezit că le pasă abia când au început să simtă pe propria piele cum se trăiește după gratii. Și au descoperit brusc valori universale precum “demnitatea ființei umane”. (În paranteză fie spus, aceiași politicieni sunt impasibili când vine vorba de acuzația că niște suspecți de terorism ar fi fost supuși torturii pe plaiurile noastre mioritice).
Aici, în ordonanța lui Dragnea, nu e vorba de rezolvarea unei probleme reale, cea a închisorilor suprapopulate, în care se moare pe capete nu de azi, de ieri. Și în care reziști doar dacă ai relații sus-puse, bani de șpagă sau o constituție foarte puternică.
Indiferent ce părere avem despre grațierea lui Dragnea, nu putem nega mizeria care domnește în penitenciarele românești. Cele mai multe dintre ele sunt construite pe timpul regimului comunist, care nu dădea doi bani pe drepturile omului. Așa că ele nu sunt gândite ca spații de penitență (apropo de originea termenului), ci ca spații de suferință fizică și psihică. Este o realitate pe care doar oamenii orbiți de ură nu vor s-o vadă.
Condițiile din penitenciare, ca și condițiile din spitale, școli sau orfelinate, sunt un indicator al civilizației unui popor. Sigur, o să-mi ziceți că prioritățile trebuie să fie altfel: să începem cu orfelinatele, să trecem apoi la școli și la spitale, și abia pe urmă să ne ocupăm de pușcării. Raționamentul e însă la fel de găunos ca al celor care susțin că problema se rezolvă peste noapte printr-o ordonanță scrisă pe colțul mesei.
Ce-i de făcut? Sunt de ajuns câteva măsuri simple pe care nu le-a luat, până una-alta, nicio guvernare.
În primul rând, să cercetăm fenomenul. La câtă energie se consumă dând din gură la televizor, n-ar fi mai util să comandăm un studiu și să aflăm de la specialiști cum stăm cu cifrele și care sunt hibele sistemului?
În al doilea rând, să alocăm o sumă mai mare pentru a renova spațiile existente și pentru a amenaja altele noi. N-avem destui bani? Haideți să mai tăiem, de exemplu, din bugetul uriaș al SRI-ului, pe care Victor Ponta l-a crescut în 2015 de la un miliard la aproape două miliarde de lei. Nu există nicio justificare pentru ca România să aibă de cinci ori mai mulți agenți secreți decât Germania și de trei ori mai mulți decât Polonia. Sau, alt exemplu, haideți să mai reducem din cele 600 de milioane acordate, în bugetul pe 2017, asfaltărilor din județul Teleorman. Credeți că o să plângă cineva dacă nu mai asfaltăm o dată niște șosele deja asfaltate de Teldrumul lui Dragnea?
Nu în ultimul rând, o parte din responsabilitate revine și puterii judecătorești. Nu poți pretinde să faci dreptate fără să-ți pese dacă legile sunt strâmbe sau nu. Și fără să te implici în dezbaterea în care se aud acum doar vocile politicienilor, ale procurorilor, ale oengiștilor și ale jurnaliștilor.
Abuzul în serviciu, de pildă, are o definiție aberantă care nu face decât să umple pușcăriile pe bandă rulantă. Chiar dacă în unele cazuri nu se dovedește că inculpații au comis vreo altă faptă decât să semneze o hotărâre proastă. Așa cum explică profesorul Radu Chiriță, de la Facultatea de Drept din Cluj, abuzul în serviciu e o infracțiune repudiată nu doar de Curtea Constituțională a României, ci și de Comisia de la Veneția. Să insiști în menținerea ei, doar de dragul de a-l înfunda pe cutare sau cutare politician, e contraproductiv. Însă discuția trebuie purtată mai întâi între cei care se pricep, nu între cei care au de câștigat sau de pierdut de pe urma ei.
Altminteri, n-o să ieșim prea curând din dilema lui Farfuridi: “Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”. Vestea proastă e că n-am depășit încă vremurile descrise, cu atât umor și tot atâta acuratețe, de Nenea Iancu.
