De câteva cicluri electorale, viaţa politică din România se învârte nu în cerc, ci mai degrabă într-o spirală descendentă. Aceleaşi partide se permută la putere, rezultatele sunt, pentru cetăţean, tot mai proaste. A ajunge şi a te menţine la putere nu mai e demult un mijloc pentru a promova un proiect, ci un scop în sine. Capacitatea de regenerare a partidelor se dovedeşte nulă, selecţia negativă funcţionează perfect, puţinii oameni cinstiţi pierd constant competiţia internă în faţa carieriştilor.
Efectele asupra electoratului sunt devastatoare: cea mai mare parte e cuprinsă de o lehamite cronică, din când în când întreruptă de răbufniri de furie fără finalitate; cei care nu fac parte din această categorie aşteaptă salvarea dinspre partide şi personaje dubioase, lipsite de proiecte, dar generoase în promisiuni. Consecinţa imediată o reprezintă neparticiparea la vot şi, în general, la viaţa politică a primei categorii şi, complementara ei, cei care votează dau tot mai mult câştig de cauză unor pseudoformaţiuni politice care nu au cum să ne aducă ceva bun.
Între cei cuprinşi de lehamite există o (deocamdată) minoritate care refuză să abandoneze. Cea care înţelege că lumea în care trăieşti nu e aşa cum ţi-o dau alţii, ci aşa cum ţi-o faci tu. Din această minoritate fac parte Nicuşor Dan şi cei din jurul lui.
Că e un om inteligent, şi nu deştept, precum cei cu care are a se înfrunta, e evident pentru oricine ştie ce înseamnă să obţii de două ori succesiv medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică – adică să fii perfect în confruntarea dintre cele mai dotate minţi. E evident şi pentru cei care ştiu ce înseamnă să fii nu doar absolvent al unei facultăţi pariziene, ci al instituţiei Normale Sup’, facultatea unde dacă ai fost admis înseamnă deja că faci parte din elitele mondiale, unde au absolvit Durkheim, Sartre, Foucault şi Pompidou, 12 laureaţi Nobel şi mai ales 10 deţinători ai Premiului Fields, echivalentul Nobelului în matematică. Inteligent fiind, are o viziune coerentă despre viitorul oraşului – citiţi-i programul.
E un om cinstit, lucru de-a dreptul suspect într-o lume meschină – nu i se poate reproşa nici cea mai circumstanţială rostire a unui neadevăr.
E încăpăţânat, adică un luptător, dovadă că reuşit să înfiinţeze la Bucureşti Şcoala Normală Superioară, după modelul celei franceze. Cu Salvaţi Bucureştiul s-a luptat şi a reuşit să limiteze distrugerea puţinului patrimoniu rămas în picioare, pusă la cale de speculanţii imobiliari cu complicitatea administraţiilor corupte. Cine ar fi crezut că un matematician fără studii de drept, ajutat de logică şi de câţiva jurişti debutanţi, dar inimoşi, va reuşi să câştige zeci de procese împotriva unor avocaţi experimentaţi, printre care se numără însuşi Valeriu Stoica, fost ministru al Justiţiei?
De ce s-a băgat omul ăsta, care ar fi putut face carieră în oricare dintre marile institute de cercetare ale lumii, într-o bătălie ce părea de la bun început pierdută? Pentru că altfel ar fi însemnat să accepte că totul e pierdut. Dacă cei mai buni dintre noi, cei inteligenţi, cinstiţi şi cu o altă perspectivă decât cea a câştigului imediat şi oricum, continuă să privească decepţionaţi spectacolul derizoriu din jur, atunci e evident că ceilalţi vor câştiga definitiv. Dacă el nu are nici o şansă, nici noi nu avem nici o şansă.
M-am hotărât să-l ajut, după puterile şi priceperea mea, din pur egoism. Pentru că vreau să-mi fie bine. Şi n-are cum să-mi fie bine dacă nu se produce o schimbare profundă. Am descoperit că nu-s singurul. Lângă Nicuşor s-au strâns nenumăraţi oameni care au înţeles că democraţia e mai mult decât să mergi la secţia de vot o dată la patru ani şi să alegi ce-ţi displace mai puţin din ce ţi-au oferit ei. Democraţia e când te lupţi ca pe lista cu pricina să fie oameni, nu cartoane, care să merite votul tău. Drepturile nu se capătă, se cuceresc.
Dacă i-aţi cunoaşte pe voluntarii din echipa lui Nicuşor Dan, m-aţi înţelege. Sunt tineri, frumoşi, inteligenţi, îndrăzneţi, dârji, altruişti. Deja, trebuie să-i mulţumesc lui Nicuşor pentru că mi-a dat şansa să-i cunosc. Săptămânile petrecute printre ei sunt darul pe care l-am primit. După ce i-am cunoscut, ştiu că se poate.
Mi se tot spune că n-are nici o şansă, că e imposibil să câştige, că un vot dat lui ar fi unul pierdut. Mai întâi, întreb: pierdut de cine? Apoi, spun că şansa lui suntem noi, cei care ne-am săturat, care vrem şi cerem altceva. Şi suntem al naibii de mulţi. Dacă nu credem în ea şi ne mulţumim să alegem din nou răul cel mai mic sau pur şi simplu să stăm acasă, sigur că n-are şanse; dar atunci nici noi n-avem nici una.
Drept care, cu riscul de a-l supăra pe domnul Iaru, spun: să fim realişti, să cerem imposibilul.
*) Fac parte din echipa de campanie a lui Nicuşor Dan, candidat independent pentru funcţiile de primar general şi consilier în Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Mircea Kivu este sociolog
