Descendent a două ramuri din vechile familii românești Boroianu și Burillianu (Burileanu), Radu Boroianu este președinte al Institutului Cultural Român din aprilie 2015. A fost membru al Partidului liberal, secretar de stat în Ministerul Culturii, senator, ministru delegat și ambasador în Elveția.
Om de cultură cu vederi liberale, Radu Boroianu vorbește la aproape doi ani de la preluarea președinției Institutului Cultural Român despre proiecte și disfuncționalități, dar și despre rolul important al diplomației publice în dezvoltarea României.
Ce statut are Institutul Cultural Român? De unde sunteți finanțați pentru proiectele derulate?
Din păcate, am constatat din interior, încă din aprilie 2015, că instituția este organizată haotic din punct de vedere structură arhitecturală, funcțională. Banii vin, cum e și normal pentru o instituție publică, de la bugetul statului, care este, bineînțeles, la mâna guvernului. În același timp, Senatul își asumă să răspundă de ICR, să-l controleze. Parlamentul poate să controleze toate instituțiile statului și bine ar fi să o și facă! Din păcate, hotărârile noastre depindeau de deciziile comisiei pentru cultură și sigur că am căzut și peste personaje ce sper să rămână unice, care credeau că această răspundere le revine personal. Nu, nu președintele comisiei pentru cultură putea să fie în această condiție – care oricum e ciudată – ci poate comisia, poate plenul Senatului. Un președinte de comisie senatorială nu poate să-și asume sarcini de tip administrativ. Ar trebui să-l oprească legea și chiar îl oprește. Sigur, era un abuz de-al cuiva.
Vă referiți la cineva anume?
Da, dar a ieșit din peisaj, nu are rost să-i mai spun numele! Ne-a încurcat destul un an și jumătate în mod masiv! Institutele noastre din străinătate depind din punct de vedere al proiectelor de ICR și poartă aceeași denumire, dar din punct de vedere administrativ țin de Ministerul de Externe. E foarte complicat să ai autoritatea instituțională necesară în aceste condiții! Ceea ce arată că de la început această instituție a fost construită pe temeiuri foarte personalizate și, atunci când s-a dorit a fi mutată dintr-o parte în alta, acest caracter personalizat, în loc să fie eliminate, a fost supraadăugat. Avem un proiect în acest sens care circulă în spațiul politicii de un an și jumătate, pentru care, din păcate, nu s-a găsit încă timp.
Ce se câștigă prin acest proiect?
Se face o arhitectură instituțională normală, în care toate se adună într-un singur loc, cu răspunderi pe măsura funcțiilor ce există în ICR. Acesta este un prim aspect. Al doilea, care derivă din primul, este faptul că personalul este angajat contractual. Ce înseamnă asta? Sunt cele mai mici salarii din domeniul bugetar, or, ca să faci cu adevărat propaganda valorilor românești trebuie să ai oameni cu un anumit tip de dedicație, cu o cunoaștere perfectă măcar a uneia, dacă nu a mai multor limbi străine etc. E foarte greu să te descurci pe piața muncii în România, care este, sper eu, democratică și capitalistă. Există provocări în mediul privat, plus că Europa și lumea le este la îndemână tinerilor, și atunci ne întrebăm de ce pleacă.
E vorba de personalul din ICR București sau și de cel de la filialele din străinătate?
De personalul de la filialele ICR din străinătate, care este plătit după norme diplomatice, cum ar trebui să fie plătit și cel de aici. Pentru că adevărata dedicație a ICR este să facă diplomație publică culturală. În secunda în care aici îl asimilezi zonei culturale, să zicem ca o casă de cultură oarecare, se creează un hiatus. Toată lumea ar vrea să plece în străinătate și nimeni nu vrea să rămână aici! Firesc ar fi să se creeze fluxul necesar de pregătire pentru acest domeniu, care e foarte sensibil, să se facă rulajul așa cum se petrece pretutindeni în domeniul diplomatic, fie și în diplomația publică. Nu avem vocația să ajungem nici miniștri plenipotențiari și nici ambasadori, dar tot diplomație se numește și cea publică! În momentul în care această lege ar exista și și-ar produce efectele am avea multe avantaje. În primul rând, poate că statul ar începe să înțeleagă cu adevărat menirea noastră. Din cauza acestei perpetuări a unei formule șubrede, statul nu este foarte convins ce e cu noi. Și atunci, și interesul – bugetar sau de alte feluri – e mărunt. M-am confruntat cu multe personaje care spuneau: “Bine, dar aveti 18 reprezentanțe!”. Și, este suficient? Avem doar 18 zone de interes pentru România? Cred că avem nevoie de cel puțin 36 pentru că diplomația publică de aceea există, pentru a deschide drumuri. Nu avem în America Latină, nu avem în Canada. În Asia avem doar la Beijing, dar ce facem cu Japonia, India, Coreea de Sud? Quatar nu ne interesează? În zona Balcanilor, în zona Mediteranei? În afară de Tel Aviv, nimic. Nu e normal, interesele României există pretutindeni în zonele pe care le amintesc și poate și-n altele. Viziunea aceasta îngustă nu servește România. Sigur, ar trebui cheltuiți ceva mai mulți bani, dar să nu ne mai ferim de noțiuni. Eu înțeleg de ce a apărut noțiunea de diplomație publică. S-a crezut necesar să dispară noțiunea de propagandă, deoarece atât comuniștii cât și naziștii au făcut-o de rușine. În același timp însă verbul rămâne valabil, noi tot propagăm. Și atunci, de ce să nu punem cea mai importantă valoare românească în evidență, cea a creativității umane, atât în tehnică, în știință, în tot, nu numai în partea artistică.
Pentru români, cred eu, ăsta este poate unul din păcatele cele mai mari ale istoriei noastre, și noi și vechi, și anume că i-am alungat pe cei mai isteți dintre noi întotdeauna. Și o facem și acum cu vârf și îndesat. Acum, nici nu mai așteptăm să vedem cât sunt de valoroși, îi trimitem la pachet! Dar noi, aici, am făcut oare tot ce trebuie pentru ei? Ne plângem că anumiți escroci profită de slăbiciuni românești și se infiltrează în a ne prelua resursele. Dar noi am făcut ceva pentru ele? Cercetarea în domeniul acelor resurse unde se află? Tehnica pe care o folosim în preluarea lor unde se află? Cu alte cuvinte, noi deschidem portița către escroci. Ei ne păcălesc, iar noi ne creștem vulnerabilitățile prin asta. Or, să nu uităm, am fost deschizători de drumuri… Mă refer la toată creativitatea umană din acest spațiu, deoarece cred cu tărie că cea mai importantă valoare a acestui tărâm, nu neapărat a firii românești, ci a acestui tărâm, este aceasta și atunci cu ea trebuie să defilăm întâi, asta trebuie să demonstrăm noi străinătății. Altminteri, oamenii de valoare care trebuie să aducă investiții de valoare nu se uită la noi. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu avem nimic atât de special nici în subsol, nici deasupra solului, pe care să nu-l poată găsi și în altă parte. Dacă punem în evidență cât am dăruit noi omenirii…
În aceste condiții de organizare a instituției, în care, după cum ați spus, cei care ar trebui să vă vă controleze, să vă sfătuiască, nu o fac, dacă ar fi să trageți o linie la final de 2016, v-ați atins scopul?
În bună măsură, da, cu eforturi duble însă. Când am venit aici am propus colegilor mei să facem un program, în linii mari, pe mai mulți ani. Lucrurile nu evoluează dacă nu avem o perspectivă mai largă. Anii 2015 și 2016 au fost ani în care am crescut viteza, capacitatea de realizare, valoarea proiectelor în toate domeniile de reprezentare. Stăm încă dubitativ în ceea ce privește alte tipuri de creație – cu toate că am făcut ceva pași și în această direcție – dar asta ține de restructurare și specializări, precum și de colaborarea posibilă cu alte instituții ale statului. Avem, în sfârșit, un minister al cercetării și sunt foarte bucuros pentru că cercetarea noastră s-a prăbușit enorm. De asemenea, sunt bucuros că s-a făcut un minister al românilor de pretutindeni. Dacă mai multe instituții fac o strategie fiecare pe bucățica ei pentru românii de pretutindeni, nu ajungem departe. Ca să nu mai vorbim de milioanele plecate la muncă… Noi avem milione de români plecați în diferite etape istorice și din diferite motivații. Dacă nu vedem toate straturile și nu ne adresăm diferit acestora nu am făcut mare ispravă. În acest timp, ICR ar trebui să se specializeze nu în șapte direcții, el trebuie să înțeleagă cum să se adreseze străinilor, nu românilor. De asta trebuie să se ocupe Ministerul Românilor de Pretutindeni.
V-am pus întrebarea de mai sus pentru că în 2016 ICR nu a fost prea vizibil în spațiul public…
Vă contrazic, și cu multe argumente. Dincolo de faptul că numărul proiectelor a crescut, a crescut și valoarea lor. Ecourile în străinătate sunt foarte bune și multe, în toate domeniile. De exemplu, după celebrul scandal de la Târgul de carte de la Paris, care aproape ne scosese din cursă, anul trecut organizatorii târgului au declarat că standul românesc a fost cel mai inovativ. Sunt multe alte exemple de succes, China fiind unul dintre ele. Sigur, nu avem echipe la fel de bune pretutindeni! Pentru că și promovarea în străinătate de multe ori a fost în stilul românesc pe intervenții și pile. Suntem puși în situații delicate, dar acolo unde avem echipe bune, am depășit orice record și am să vă citez Londra, Madrid, Lisabona, Viena, Veneția, Varșovia, câteodată și Praga.
În țară nu ați avut vizibilitate…
Nici Institutul Cultural Francez nu are ecou în Franța… Dedicarea noastră este în principal în străinătate. De exemplu, facem și în țară lansările cărților fundamentale pe care le trimitem în afară pentru a ști și românii ce trimitem. Apoi, întotdeauna când reușim să avem fondurile necesare pentru a face trasee cu proiectele noastre, le începem sau le terminăm la București sau în altă parte a României. Nu există întreprindere culturală în România, fără ICR. Și dau câteva exemple, desigur din cele care se petrec cu participare internațională: Festivalul Enescu, TIFF, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, festivaluri de literatură. Am spus colegilor mei și am reușit – pentru că, până la urmă, noțiunea aceasta de cultură e bună și pentru cartierul în care ne aflăm – să funcționăm în paralel, în măsura în care putem și în general fără costuri, și ca o casă de cultură. Vara, aici în grădină sunt manifestări ale scriitorilor, artiștilor plastici, deschise publicului. Dar repet, vocația noastră este în afară.
Ați început să creionați ceva pentru Centenarul din 2018?
Îmi dați voie, din când în când, să mă laud. Noi am început să punem deja, treaptă cu treaptă, manifestări care să aibă o culminație a lor în 2018, 2019, 2020. Tocmai pentru a arăta acea gândire care se află sub ghilotina calendarului. Sistemul nostru de a gândi anual putea să ne găsească foarte nepregătiți, așa cum ne-au găsit multe evenimente, unele istorice. Există și coincidențe pe care le-am semnalat din vreme, una dintre ele fiind faptul că Europalia urma să ne invite, și ne invită, în 2019 ca participant de onoare. Apoi, a apărut la prima vizită a președintelui Johannis în Franța ideea unui sezon croisee, un alt tip de legătură între Franța și România. Sunt foarte mulți creatori români din toate domeniile care au rămas în Franța. Acum avem avantajul că există un departament al Centenarului, Ministerul Culturii și-a propus și el multe lucruri și atunci vom intra în acest angrenaj și noi, care am făcut deja primii pași.
Veți colabora?
Nu numai atât, am lansat cu ocazia Zilei culturii naționale, pe care am organizat-o anul acesta noi la Sala Radio, când am început și centenarul Dinu Lipatti, un proiect foarte important, pe care l-am dezbătut deja cu o parte din institutele culturale ale Europei. Se numește “Limba latină, prima instituție a Europei” și care își poate avea explozia definitivă deodată cu preluarea presedinției Consiliului European de către România. De la ce pleacă această idee? De la faptul ca Brexit-ul este un semnal că lipsește coeziunea europeană. Or, aceasta, până și socialistul Jean Monet o scrie cu mânuța lui “nu poate să fie dată decât de cultură”. Cu toate că există organisme care adună laolaltă institute culturale, dominant, UE a fost cea politică și economică. Asta a făcut chiar de la început ca statele să se așeze și să rămână pe trepte diferite. Iar un continent care nu e coeziv nu știe să se apere. Cu toții ne tragem din cultura antică grecească, dar, la un moment dat, grecii s-au retras în comerț. Înțelepciunea lor a fost preluată de Imperiul roman care-i dă contur fizic Europei. Ce rămâne în urma lui? Limba latină. Ea face să poată pătrunde iudeo-creștinismul până la capăt. Folosesc noțiunea modernă, după cum vedeți, nu folosesc numai creștinism, ca să nu ating anumite sensibilități. Pe de altă parte, limba latină este codul genetic al multor științe. Mulți spun că este o limbă moartă. Posibil, dacă n-ar fi acest cod de care vorbesc, în multe științe. Și dacă n-ar fi creatoare în subsidiar de logică. Iar de logică are nevoie orice om studios. Ce constatăm? În loc să ne așezăm împreună în temeiul acestei culturi, spiritualități comune, noi ne despărțim din conflicte care țin de politic sau economic. E un semnal de alarmă și, în același timp, o cale care, dezvoltată și la alte paliere, poate să reclădească această coeziune și să ne facă atenți că dacă nu reușim să devenim coezivi, nu putem să sperăm în existența în continuare a UE și, de ce nu, să cădem în proiectul altora, care se numește Euroasia.
Cultura contemporană ce rol joacă în această strategie ICR?
Foarte mare deoarece sunt două paliere care trebuie puse dimpreună. E un palier al semnalizării lucrurilor foarte importante din trecut și cel din epoca modernă, care trebuie să ducă spre ceva, că altminteri batem pasul pe loc. Am spus asta și depre Centenar: trebuie să facem demonstrația că această sută de ani am făcut ceva. Această sută de ani se împlinește în 2018, dar viața continuă, asta e partea de contemporaneitate și nu doar de artă contemporană. E vorba de tinerii cercetători, tehnicieni, inventica românească nu se oprește la trecut, continuă și azi. Sunt paliere deosebite de activitate care se îmbină – repet, nu suficient atâta vreme cât nu avem mijloace suficiente.
Pe zona științelor exacte criteriile de selecție sunt mai clare. Care sunt cele pe zona artistică? Cum alegeți proiectele?
Percepția este foarte subiectivă. Încercăm să fim atenți. Oricât de bun ar fi un june pictor, dacă nu-și stăpânește tehnica, îmi pare rău, înseamnă că nu i-a plăcut foarte tare pictura. Am adus în ICR profesioniști pe aceste domenii, care au o bună relație cu mediul artei contemporane și în toate celelalte domenii artistice. Încercăm să promovăm tinerii și să-i întrebăm pe ei ce vor pentru că ei trebuie să fie invitați să explodeze, să-și pună în valoare ideile, nu să aibă de a face cu niște bătrânei simpatici care le spun ce vor de la ei. În același timp, trebuie să fim foarte atenți la un aspect care mi-a produs câteodată o percepție greșită, neapărat greșită instituțional: avangarda la zi, nicăieri în lume și în istoria avangardei, nu se pune sub egida unei instituții. Când avem de-a face cu tineri care vor să rupă zăgazurile și constatăm că în spate există creativitate și tehnică, ne zbatem să facem aceste lucruri în galerii private, să-i sprijinim. Sprijinim în același timp galeriile private din România să fie prezente în târguri cu tineri de acest tip. Apropo de celebrul scandal de la ICR New York, vina nu era a creatorului, vina era că acel tip de aroganță juvenilă și avangardistă la zi era pusă sub egida unei instituții, creând un hiatus. Trebuie să fim atenți, pentru că altfel nu suntem bine interpretați.
