Din finala Europa League de miercuri speră toată lumea să se aleagă în cele din urmă cu ceva. Pentru conducerea FRF, care în anii de domnie peste fotbalul românesc şi mafia asociată acestuia a reuşit să reducă aproape de zero performanţele naţionalei şi pe ale echipelor autohtone, a fost o bună ocazie să se umanizeze în ochii publicului, pozându-se cu fanii fotbalului şi cu trofeul adus la Bucureşti.
Şi finanţatorii cluburilor profită pentru a se „rebrandui”, emiţând, în pauzele cunoscutelor exhibiţionisme, pretenţia fără perdea cum că ar fi reuşit să facă lumea fotbalului românesc una frecventabilă, dovada fiind, nu-i aşa?, palpabilă: finala Europa League se joacă la noi, nu la alţii, ar zice becalienii balonului rotund.
Era de aşteptat să se întâmple asta, în condiţiile în care cele două categorii mari de dribleuri ai eticii sănătoase în afaceri şi în sport, iar pe alocuri chiar ai legii, nu aveau cum să rateze o mană cerească, din punct de vedere al marketingului, picată fix în portbagajul limuzinei.
Într-o ţară ca România, ocolită timp îndelungat de evenimente internaţionale majore, era totodată de aşteptat ca din finala Europa League să se facă un tărăboi asurzitor şi pe alte planuri, de la bătaia privaţilor pe afluxul nesperat (dar modest pentru o capitală) de turişti străini, la o mobilizare zeloasă a autorităţilor locale pentru gestionarea nemaiîntâlnitului regal.
Am sperat însă ca, oricât de excitate ar fi în aceste zile simţurile celor aflaţi la cârma Bucureştilor, zelul să nu fie şi convertit în dispreţ şi prostie. Era însă inevitabil.
Pentru că este campanie electorală (astfel că primarul general în exerciţiu are un motiv în plus şi personal pentru ca totul să decurgă lin), apoi pentru că meciul dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao a căpătat la Bucureşti proporţiile unei producţii-gigant şi, nu în cele din urmă, pentru că în România este adesea mai simplu să pui între paranteze interesele unor categorii largi de oameni decât să imaginezi soluţii inteligente, ei bine, pentru toate acestea în Bucureşti unele grădiniţie şi şcoli vor fi închise în ziua finalei de pe Naţional Arena.
De la propunerea înaintată de Sorin Oprescu până la punerea ei în aplicare s-au scurs, iată, doar câteva zile.
Nici edilul general, nici alte portavoci ale administraţiei, nimeni nu au lămurit până acum ce legătură există între mersul la şcoală/grădiniţă al copiilor şi mersul pe stadion al adulţilor.
Ce legătură anume există între cursurile de dimineaţă/prânz şi fotbalul jucat seara?
Ce treabă are deplasarea părintelui cu copilul de mână cu păstrarea ordinii şi liniştii publice şi, vorba lui Oprescu, cu tranzitul autocarelor spre şi dinspre stadion?
De ce este obligat părintele să caute soluţii peste noapte pentru a nu-şi lăsa copilul singur acasă doar pentru că sentimentul atotputerniciei unui primar şi mentalitatea comunistoidă a sa şi a unor subalterni nu au fost emasculate la vremea lor?
Poate că primarul, inspectorii şcolari şi directorii unităţilor de învăţământ care au agreat tragerea oblonului în ziua finalei sunt în posesia unor răspunsuri ucigător de întemeiate, urmare studiului asiduu din vreun tratat de specialitate, încă necunoscut celorlalţi muritori.
Nu ne dezmintem şi nu ne dezmeticim.
Deşi Bucureştiul a primit organizarea unui eveniment de talia finalei Europa League, autorităţile au rămas la stadiul primitv, din epoca în care astfel de parade fotbalistice le erau accesibile românilor doar pescuind prin aer, cu antena „de bulgari”.
