Cunoscut pentru schimbările inovatoare aduse de-a lungul timpului naiului tradițional românesc, artistul continuă nu numai să susțină concerte, dar și să predea arta naiului generațiilor actuale. Cel mai recent concert al său a avut loc pe 1 martie la Sala Palatului din București.
Elev al lui Fănică Luca, Gheorghe Zamfir a devenit cunoscut publicului larg după ce a fost descoperit de etnomuzicologul elvețian Marcel Cellier, interesat de muzica populară românească, în anii ’60. Împreună cu naiul lui, artistul a făcut înconjurul lumii, având peste 100 de discuri de aur și platină și peste 120 de milioane de albume vândute.
RL: Cum arată viața maestrului Gheorghe Zamfir în prezent?
Gheorghe Zamfir: Viața mea a devenit foarte activă. Chiar mult mai activă decât cu ani în urmă. Proiecte mari, importante, pe care le aveam în gând de mult timp și care au stat la sertar, iată că în acest an am reușit să le activez și-mi umplu fiecare zi. Când nu mă ocup de partituri, studiez, când nu studiez, merg la repetiții cu Orchestra Reprezentativă a Armatei și câteodată toate trei în aceeași zi. Dar nu mă plâng, pentru că sunt antrenat.
După ce v-ați întors din străinătate și v-ați stabilit în România ați trecut printr-o perioadă „de adaptare“ pe care ați perceput-o ca fiind foarte grea. De ce ați rămas totuși aici?
De felul meu sunt încăpățânat, statornic și răbdător. După o viață petrecută pe scenă am aflat că orice lucru frumos sigur este și greu de realizat. Nimic nu cade din cer, iar excelența în fiecare domeniu nu este o întâmplare. E nevoie de multă muncă și sacrificiu. Am știut că nu-mi va fi ușor acasă, dar am sperat, ca orice om, că soarta mă va contrazice. Am rămas din dragoste de neam și pentru că îmi iubesc poporul în mod visceral. Fără fals patriotism, eu din seva țării mele am înflorit în muzică, din folclorul nostru autentic și cu el am cucerit planeta.
Vă mai simțiți nedreptățit? Ați reușit să vă împăcați cu întoarcerea în România?
E dificil să te resemnezi când ai atâtea speranțe și așteptări de la poporul tău după ce ai dăruit totul. Am prieteni care umplu golul, dar și neprieteni care au contribuit la năruirea numelui meu pe care l-am impus cu atâta trudă la nivel mondial. Nu am înțeles nici acum, după atâția ani, ce au de câștigat din asta.
Cum priveați România când locuiați în Franța sau în Canada?
Cu disperare și cu dor. Faptul că mi-a fost amenințată viața și că mi s-a impus exilul a fost o lovitură mult prea mare, mult prea greu de suportat, mai ales pentru un suflet de artist. Eram bolnav de România. Am suferit cumplit și m-am îmbolnăvit la propriu de inimă rea.
Ați cunoscut succesul peste tot pe unde ați concertat. Pe care scenă a lumii v-ați simțit cel mai aproape de sufletul dumneavoastră?
Japonia a fost una dintre țările care m-au onorat cum nu am sperat că am să ajung să trăiesc. Apoi, Sfântul Scaun, Franța, Germania, Canada, Statele Unite și America Latină. Dar ca la Chișinău, să plângă oamenii în săli arhipline, șase zile la rând, la întoarcerea mea, în 1991, nu am mai avut un astfel de sentiment de apreciere și iubire sincer declarată.
Ce progrese s-au mai făcut în materie de nai în ultimii ani?
Progrese s-au făcut. Introducând naiul ca instrument, în toate formele de concert, de la doine la clasic, de la sacru la arii de operă și cântece de leagăn, până la bocete și inflexiuni ale vocii umane, am deschis o poartă nebănuită unor compozitori, care s-au întors către acest instrument cu foarte mare avânt.
Aveți vreun elev pe care îl pregătiți să vă continuie moștenirea muzicală?
Am pregătit mai mulți elevi, fiecare talentat în felul său. Unii s-au pierdut pe căile vieții, alții au ajuns cunoscuți și-mi menționează numele ori de câte ori au ocazia. Cu unii dintre ei chiar mențin legătura permanent și-mi mai cer consiliere din când în când.
Sunteți și cadru didactic. Cum ați descrie învățământul artistic, cel din domeniul muzical, în momentul de față?
Of! Ați atins un mare of al meu! Din păcate, școala românească de muzică, la finalul ei, nu mai oferă și garanția unui loc într-o orchestră. Foarte multe filarmonici din țară s-au desființat, iar din disperare și prin lupta zilnică pentru subzistență lumea instrumentiștilor s-a transformat în mercenariat. Avem artiști valoroși și talentați cărora nu li se oferă șansa de a rămâne în țara lor, cu un trai decent. De fapt, cred că este drama tuturor celor din generațiile tinere de români, din orice domeniu.
Mai există studenți interesați de nai?
Mai mult din străinătate mă contactează persoane dornice de studiu. Dar avem câteva pepiniere de naiști și în țară. Sperăm să nu se piardă.
Ce mai poate însemna identitatea națională în această epocă a globalizării?
Globalizarea nu înseamnă depersonalizare. Se promovează unitatea în diversitate. Un concept ideal, dar foarte greu de atins. Dacă poți reprezenta ceva în lumea asta mare, atunci cu siguranță te poți reprezenta pe tine însuți, cu rădăcini, cu istorie și cu palmaresul tău. Dacă nu asta se dorește, atunci totul este o utopie.
În mileniul III mai putem să mergem strict pe muzica tradițională românească? Pentru a ne adresa publicului larg avem cumva nevoie de adaptări?
La nivel de penetrare muzicală în conștientul uman trebuie ales cu mare grijă vehiculul care ajută acest proces. De cele mai multe ori este nevoie să ne întoarcem la rădăcini ca să ne descoperim pe noi înșine. Nu cred că avem neapărată nevoie de adaptări. Muzica, indiferent de gen, este bună sau nu este muzică.
Ce-și dorește acum naistul Gheorghe Zamfir?
În primul rând pace și liniște în țară. Apoi, sănătate și putere de a mai îndeplini câteva proiecte pe care le consider importante muzical. Mai am câteva lucruri nespuse în creația muzicală și sper ca bunul Dumnezeu să mă ajute să le pun în forme potrivite.
