Conform unei analize realizată de siteul Death Reference Desk, circa 19.000 de utilizatori Facebook mor în fiecare zi; spre comparaţie, în Marea Britanie mor în fiecare zi 1.500 de persoane, iar în Statele Unite, aproximativ 6.000.
Aşadar, deşi reţeaua de socializare se vrea a fi o celebrare a vieţii (cea mai recentă modificare a profilelor se numeşte „timeline” şi este o reprezentare cronologică a „vieţii virtuale” a utilizatorilor, începând cu ziua în care s-au născut aceştia), Facebook nu poate ascunde faptul că membrii săi sunt, totuşi, muritori. Şi, de altfel, nici nu încearcă să o facă: pentru profilele utilizatorilor decedaţi, reţeaua de socializare oferă posibilitatea de a le transforma în „memoriale”.
Max Kelly, care lucrează la Facebook aproape de la începutul existenţei companiei, din 2005, povesteşte (pe profilul său, desigur) că celor din companie ideea le-a venit după moartea unui tânăr angajat. După şocul iniţial, colegii acestuia s-au întrebat ce ar trebui să se întâmple cu profilul său: „când cineva ne părăseşte, nu pleacă şi din memoria noastră – sau din reţeaua noastră de prieteni”, scrie Kelly; „pentru a reflecta această realitate, am creat ideea de profile „memorializate”, unde prietenii pot să împărtăşească amintirile lor despre cei dispăruţi”. Contul poate fi modificat la cererea prietenilor sau rudelor persoanelor decedate, care trebuie să trimită companiei fie o copie a certificatului de deces, fie o altă dovadă a morţii. După „memoralizare”, numai prietenii deja confirmaţi mai au acces la profil, iar anumite informaţii cum ar fi datele de contact sunt şterse.
„Identitatea socială continuă să existe după moarte”
Într-un interviu acordat siteului publicaţiei americane The Atlantic, filozoful australian Patrick Stokes, autorul studiului „Spiritele din maşină: continuă morţii să trăiască pe Facebook?”, descrie viaţa virtuală de după moarte: „Când o persoană moare, tot ce a fost postat vreodată pe profilul său rămâne – şi oamenii continuă să interacţioneze cu ea; identitatea socială a acestei persoane continuă să existe”. De asemenea, constată Stokes, această interacţiune îi ajută pe prietenii şi rudele persoanei decedate: „sora unui soldat australian care a murit în Afganistan mi-a spus că atunci când vizitează profilul acestuia, se simte de parcă l-ar fi readus puţin la viaţă, de parcă i-ar putea auzi vocea. Într-adevăr, într-un fel prezenţa distinctivă a persoanei este păstrată – felul în care aceasta spunea anumite lucruri, felul în care arăta, felul în care comunica cu alţii”.
„Facebook îţi permite să continui să trăieşti pentru alţii, dar nu pentru tine însuţi, ceea ce este dezamăgitor” remarcă Stokes – însă cel puţin această variantă a identităţii postume are şi un avantaj: propria personalitate este prezentată conştient de către utilizatori – şi rămâne neschimbată chiar şi după moarte.
