Chiar şi după cele mai pesimiste sondaje de opinie, alianţa PSD-PNL-PC ar obţine anul acesta un scor electoral istoric – peste 40%. Până şi un procent mediocru de doar 45% – mediocru prin comparaţie cu fanteziile de acum un an ale liderilor USL, când dădeau ca sigur un rezultat de 60% – ar însemna cu mult mai mult decât a obţinut, în 1992, Frontul Democrat al Salvării Naţionale. În acel an, când asaltul neo-comuniştilor atinsese paroxismul, iar toate instituţiile statului păreau că există doar pentru a-i face pe plac, partidul lui Ion Iliescu a câştigat cu doar 34%.
Şi atunci, când USL este la un pas de cea mai categorică victorie electorală din 1990 încoace, a doua ca magnitudine după cea adjudecată de FSN cu un zdrobitor 66%, de unde îndoiala? De unde dihonia crescândă dintre PSD şi PNL? De unde înţepăturile cu zâmbetul pe buze pe care şi le administrează reciproc Victor Ponta şi Crin Antonescu, nimeni alţii decât arhitecţii şi administratorii Uniunii?
De ce, brusc, liderul PSD simte nevoia să-l calce pe bombeuri pe prietenul şi omologul său de la vârful PNL, făcându-i bezele premierului Mihai Răzvan Ungureanu? De ce Ponta, care până mai ieri nici nu concepea să admită că USL nu ar obţine cel puţin 50% din voturi, spune clar şi răspicat că această variantă „nu este exclusă” şi chiar propune soluţii de avarie – „pe 7 aprilie, când avem, toate cele trei partide, un congres extraordinar, la toate cele trei partide în statut se va trece o interdicţie expresă de a colabora cu PDL”?
Şi, mai ales, de ce Crin Antonescu alege să escaladeze tensiunile refuzând propunerea: „Nu vom introduce în statutul nostru interdicţia pentru că nu este nevoie. PNL este suficient de credibil şi sub acest aspect”?
Un prim răspuns este că la vârful USL s-a strecurat îndoiala.
„Cel puţin la locale, eu, spre exemplu, nu cred că vom lua ca vot politic 50%…” Declaraţia făcută, joi, chiar de Victor Ponta reprezintă prima recunoaştere publică a unui adevăr care devenise evident încă de la alegerile parţiale de anul trecut, din Maramureş şi Neamţ. Rezultatele vor fi mult mai strânse decât o arată sondajele. Şi nu doar că USL nu va obţine peste 50% la votul politic, dar în marea majoritate a cazurilor nu vor reuşi să detroneze primarii şi şefii PDL de consilii judeţene. Mai mult, chiar şi acolo unde vor reuşi să învingă, candidaţii social-liberali nu vor câştiga la scor, potrivit raportului curent din sondaje, ci mai degrabă în marja pe care a indicat-o rezultatul de anul trecut de la Maramureş, unde scorul USL-PDL a fost de 41% la 36%.
Cum se explică o asemenea discrepanţă între sondaje şi realitate? Motivele sunt ştiute şi răsştiute. Între intenţia de vot (asta măsoară sondajele) şi votul efectiv se interpune capacitatea de mobilizare a partidelor, iar partidele de la putere au avut întotdeauna avantajul accesului la resurse care au „impulsionat” prezenţa la urne a propriilor susţinători. Indiferent cât de mult scandal va face opoziţia şi cât de bine intenţionat este Mihai Răzvan Ungureanu, şansele ca regula casei să se schimbe în acest an sunt extrem de mici.
Dacă PDL se apropie la locale de 30% şi nu pierde multe primării şi consilii judeţene, USL nu are nici o şansă să obţină 50% la alegerile parlamentare. Acest calcul stă şi la baza afirmaţiei lui Victor Ponta că „nu este exclus” ca USL să nu obţină scorul mult râvnit la alegerile generale. Totuşi, ar lua un procent nu bun, ci foarte bun. După cum spuneam, cel mai bun de la victoria FSN încoace. Nu ar fi 45%, de exemplu, sau chiar 42% suficient pentru ca USL să-l oblige pe Traian Băsescu să le încredinţeze formarea Guvernului?
Teoretic, nu. Iar Constituţia (asta defectă, pe care doreşte să o schimbe) este de partea lui pentru că nu îi impune să dea puterea partidului câştigător decât dacă are majoritatea.
După cum se vede şi astăzi, preşedintele a reuşit performanţa să-i ţină împreună, cu toate certurile şi şantajul aferent incluse, pe toţi cei ce nu sunt în USL. Şi, cel puţin teoretic, nu ar avea nici o problemă să o facă din nou. Dacă USL ia doar 45%, rezultă că există o majoritate de 55% care poate fi coagulată, indiferent câte compromisuri vor trebui făcute, printre care, posibil, şi cooptarea lui Dan Diaconescu în Guvern (ministru de Finanţe?).
Această posibilitate teoretică ameninţă să arunce în aer USL. Pentru că împiedicarea ei a fost însăşi raţiunea creării Uniunii. Social-democraţii au fost de acord să cedeze o parte din candidaturile eligibile care le reveneau tocmai pentru că nu îi încălzea cu nimic să obţină 35% dacă preşedintele numea din nou premierul propus de o coaliţie majoritară condusă de PDL.
Scopul a fost ca împreună cu liberalii să ia 50%, iar Traian Băsescu să nu mai aibă nici o portiţă de scăpare. Dacă asta nu se va întâmpla, şi iată, o admite până şi Ponta, sensul alianţei cu liberalii dispare. În condiţiile în care prin protocolul Uniunii a fost statuată împărţirea în mod egal a candidaturilor eligibile, este evident că ar fi mai avantajaţi să ia 35% singuri decât 45% împreună cu liberalii şi conservatorii.
Cât de tare îi roade acest calcul pe pesedişti? Foarte tare! Într-atât de tare încât Titus Corlăţean declară într-un interviu cu Sabina Fati, pe care îl publicăm astăzi în „România liberă” (CITEŞTE INTERVIUL AICI), că principiul împărţirii 50/50 a candidaturilor între PSD şi PNL-PC nu va fi aplicat şi la alegerile generale: „Paritatea la care vă referiţi a fost stabilită pentru alegerile locale. La parlamentare, plecăm de la o realitate obiectivă: sunt mai mulţi parlamentari PSD aleşi la ultimele alegeri decât parlamentari PNL, iar pe locurile disponibile vom construi împreună în funcţie de alegerile locale”.
După criticile mârâite ale lui Ion Iliescu împotriva modului în care Ponta a cedat în faţa lui Antonescu, acceptând principiul parităţii între două partide care au un decalaj evident de gabarit, declaraţia lui Corlăţean desfiinţează practic protocolul de înfiinţare a Uniunii Social Liberale, care la punctul 5.3.1., dedicat alegerilor parlamentare, stipulează clar: „Fiecare parte componentă a Alianţei va desemna un număr egal de candidaţi la nivel naţional”.
Evident, atât presiunile lui Iliescu, cât şi declaraţia lui Corlăţean pot fi doar un joc la intimidare, menit să convingă PNL să cedeze mai multe locuri PSD-ului decât fusese înţelegerea iniţială. Nici una, nici alta nu reprezintă semne că ruperea USL este iminentă. Cel puţin, nu până la locale. Dar toate la un loc, ca şi reacţia lui Crin Antonescu, care a refuzat să ceară introducerea în statutul PNL a interdicţiei de colaborare cu PDL, arată că ambele partide iau în calcul şi varianta ruperii Uniunii şi, mai ales, posibilităţile care li se deschid după divorţ. Preluarea puterii de către USL nu mai este deloc o certitudine. Caz în care, le place sau nu, ambele partide care o compun trebuie să ia în calcul şi o negociere cu preşedintele.
În acest context, nu este de mirare că ultima declaraţie a lui Traian Băsescu privind cine va forma Guvernul după alegerile din noiembrie echivalează cu o mână întinsă către o parte a actualei opoziţii: „Imediat după validarea rezultatului alegerilor, voi invita la consultări partidele şi voi vedea cu care dintre ele se poate face o majoritate. Şi în 2008, în 2009, am năzuit la o mare majoritate. Interesele electorale au făcut PSD-ul să abandoneze guvernarea în septembrie 2009 şi n-am mai putut să o fac. Voi încerca din nou, după aceste alegeri, o majoritate confortabilă care să permită schimbarea Constituţiei”.
Minte preşedintele? Vrea doar să-i dezbine pe social-democraţi şi liberali? Şi-a propus de fapt să păstreze actuala formulă guvernamentală, chiar şi cu un sprijin minimal în Parlament? Nu.
Se vede şi astăzi cât de fragilă este o astfel de construcţie şi, mai ales, că nu duce absolut nicăieri. Orice proiect se loveşte de dreptul de veto al fiecărui membru al coaliţiei. La fiecare vot, pândeşte un şantaj. Fie că e vorba de predarea în limba maghiară, fie de imunitatea unui parlamentar sau ministru corupt, fie de plata în bani gheaţă. Cum ridică unul glasul şi ameninţă că părăseşte coaliţia, trebuie să scoată iute portofelul (la figurat, dar şi la propriu – portofelul statului) şi să plătească pentru că, altfel, adio majoritate.
Mult mai probabil este că Traian Băsescu încearcă într-adevăr să adune o majoritate care să susţină mai multe proiecte reformiste, inclusiv modificarea Constituţiei. Şi să convingă unul dintre partidele din USL să se alăture PDL-ului şi probabil altor formaţiuni pentru realizarea unei coaliţii extinse.
La nivel declarativ, Traian Băsescu mizează din nou pe liberali. În realitate însă, cel ce dă semne că ar fi dispus la un dialog constructiv este liderul PSD. Nu cu Traian Băsescu direct, ci cu omul pe care acesta l-a numit în fruntea Guvernului, ceea ce înseamnă fix acelaşi lucru. Flirtul dintre Ponta şi Ungureanu, mascat atât de stângaci încât ţipă să fie remarcat, reprezintă poate cel mai interesant indiciu că dorinţa preşedintelui de a avea o largă majoritate reformistă în Parlament, începând din noiembrie, deşi foarte greu de realizat, nu este chiar o utopie. Şi explică şi de ce USL nu va conduce niciodată România.
Îl mai ţineţi minte pe Victor Ponta, cel care, în octombrie 2010, aflat în afara Palatului Parlamentului, alături de o mulţime de protestatari, declara că jandarmilor li s-a spus că va fi organizată o lovitură de stat şi că li s-a dat muniţie, motiv pentru care le cerea „să nu asculte ordinele lui Băsescu, aşa cum nu le-au ascultat nici pe ale lui Ceauşescu în 1989”?
Dar pe Ponta, cel care în urmă cu doar un an şi-a încolonat partidul pentru a-l apăra pe baronul de Argeş, Constantin Nicolescu, anchetat pentru corupţie, după modelul protestului organizat de Adrian Năstase în 1998, în sprijinul deputatului Gabriel Bivolaru, acuzat că a fraudat BRD cu 2000 miliarde de lei? Înfierbântat, micul Che Guevara declara atunci că i-a potolit cu greu pe primarii partidului care vroiau să incendieze sediile PDL. Cu toatea astea, însă, îşi îndemna colegii de luptă „să transforme asta în războiul românilor cu Băsescu şi PDL” şi că „până la urmă, când îi vom învinge, trebuie să-i pedepsim pe aceia care ne-au adus în această situaţie”.
Dar pe Ponta care nu scăpa nici o ocazie să îl acuze pe Daniel Morar că este marioneta lui Traian Băsescu şi că toate anchetele DNA urmăresc doar scopuri politice?
Dar pe Ponta care declara despre „trioul Macovei-Preda-Voinescu” că „este o combinaţie toxică între puseuri de fascism pur, de fariseism şi de slugărnicie greţoasă faţă de mâna care îi hrăneşte”?
Dar pe Ponta care ataca furibund vizita preşedintelui la Washington, declarând că „România face un serviciu important SUA prin amplasarea scutului” şi că îşi doreşte ca preşedintele României „să fie primit pe uşa din faţă, nu pe uşa din dos, pe la servitori sau pe la personalul administrativ”?
Ei bine, prin comparaţie cu primitivismul şi agresivitatea oarbă care i-au caracterizat ieşirile publice ani de-a rândul, mai multe declaraţii date de Victor Ponta recent par că aparţin unui alt om.
La întoarcerea din vizita sa în America, a dat asigurări că SUA vor rămâne un partener strategic pentru România, spune că nu şi-ar dori ca Monica Macovei să devină victima Legii lustraţiei, după arestarea unor lideri ai PDL Transilvania a felicitat DNA că „începe să taie din capetele balaurului sistemului de corupţie instituţionalizată”. Însă cea mai importantă schimbare de atitudine faţă de putere este vizibilă în referirile sale la Mihai Răzvan Ungureanu. De la declaraţia făcută la învestirea noului premier, care a provocat şoc şi groază în rândurile USL, la felicitările pentru că a sesizat Parchetul în cazul fraudelor de la Agenţia Naţională de Restituire a Proprietăţilor.
Este cu adevărat sinceră şi onestă această schimbare radicală a lui Victor Ponta? Nu. Cine a trăit în preajma lui Năstase şi Iliescu atât amar de timp şi le-a pus în operă, cu zel, cele mai detestabile învăţăminte are şanse infime să îşi mai îndrepte caracterul. Cine s-a înconjurat de nulităţi precum Şova sau Bănicioiu cu greu mai poate dobândi discernământul de a distinge răul de bine şi valoarea de nonvaloare.
Vestea bună nu este presupusa schimbare la faţă a lui Ponta, ci faptul că există un nucleu de oameni suficient de puternici pentru a-l convinge pe unul ca Ponta, cel puţin pentru moment, că dacă nu poate face bine, măcar să înceteze a mai face rău. Care, promiţându-i susţinerea lor pentru a se menţine la vârful politicii, probabil, l-au determinat să treacă de partea lor.
Cine sunt aceşti oameni? Am mai vorbit de ei în trecut. Un grup de profesionişti răspândiţi prin diverse instituţii ale statului care, în ciuda defectelor şi greşelilor, a metodelor nu foarte ortodoxe pe care le folosesc uneori, au marele merit că nu scapă nici o clipă din ochi obiectivele strategice ale României. Oameni antrenaţi în dialoguri continue cu partenerii noştri europeni şi americani şi care nu au nici un dubiu că drumul nostru este alături de ei.
În acest sens, nu este lipsit de relevanţă că schimbarea de atitudine a lui Ponta a început să devină vizibilă undeva după întoarcerea preşedintelui Băsescu din vizita făcută la Washington în septembrie 2011, o vizită extrem de importantă, care nu doar că a reconfirmat parteneriatul pe termen lung dintre cele două ţări, dar l-a şi lărgit, adăugând şi componente economice şi politice celei militare. Deşi nu a abandonat total retorica anti-Băsescu, undeva începând cu octombrie 2011, Ponta a renunţat la atacurile vehemente. Printre cele mai interesante replieri se numără şi refuzul iniţial de a organiza mitingul de protest propus de Antonescu în timpul demonstraţiilor din Piaţa Universităţii.
Şi mai este ceva foarte important. De la ultimul editorial pe care l-am scris pe acest subiect (detalii aici), se face simţită o evoluţie interesantă. Nucleul pro-occidental de la vârful statului a început să activeze ceva mai vizibil. Şi nu pentru a susţine ceva, cât pentru a lupta împotriva cuiva. Ceea ce poate explica, măcar parţial, de ce platforma comună pe care par să se situeze Ponta şi Ungureanu este definită în primul rând de inamicii comuni, de atacurile pe care ambii le dau împotriva anumitor grupuri de interese. Dar şi de discreţia pe care o păstrează amândoi faţă de altele.
Chiar dacă unul preferă acuzaţiile bombastice şi altul instrumentul impunerii de performanţe manageriale, este evident că şi unul, şi altul şi-ar dori ca anumiţi oameni din PDL sau susţinuţi de PDL să fie scoşi din funcţiile de răspundere sau să înceteze să mai influenţeze deciziile Executivului. Iar faptul că Ponta îl ironizează pe Ungureanu pentru că nu reuşeşte să îi demită pe unii dintre oamenii puterii ce par de neatins nu schimbă cu nimic situaţia. Liderul PSD a devenit portavocea eforturilor premierului de a reforma administraţia.
Dacă Ungureanu reuşeşte să câştige bătăliile pe care le-a început, victoriile lui nu doar că nu vor fi minimalizate de opoziţie, aşa cum se practică în lupta politică, ba chiar vor fi amplificate prin validarea dată de un adversar important. Dar şi de contrastul pe care acesta îl creează între „băieţii buni” şi „băieţii răi” de la putere. În acelaşi timp, şi Ponta câştigă prin imaginea de echilibru pe care şi-o asigură aratând că nu critică doar de dragul criticii şi că nu trece cu vedere lucrurile bune pe care le fac unii dintre rivalii săi.
Cea mai bună dovadă că, de la o vreme încoace, Ponta îşi direcţionează cu mare atenţie atacurile este reacţia sa după pronunţarea sentinţei în cazul Năstase. Dacă în 2011, la căpătâiul lui Nicolescu, liderul PSD declara că Băsescu şi Morar „trebuie să plătească pentru ce ne fac şi pentru că încalcă legea” şi o ameninţa în gura mare pe judecătoarea care a dispus arestarea baronului de Argeş, anul acesta s-a rezumat să comenteze condamnarea mentorului său prin câteva fraze comprimate într-o idee destul de flască: „Sunt dezamăgit”.
Racolarea lui Ponta, întocmai ca numirea lui Ungureanu ca premier, reprezintă doar începutul a ceea ce pare un fenomen interesant prin care în centrul acţiunii politice sunt împinşi oameni ce nu sunt arondaţi marilor grupuri de interese economice. Chiar dacă Ponta are de dat în continuare explicaţii privind banii încasaţi de Dan Şova de la Turceni şi Rovinari şi sponsorizările primite de partenerul său de raliuri, sumele sunt mărunte prin comparaţie cu anvergura jafului operat de cartelurile politico-economice. De remarcat că la întrebarea dacă îşi menţine decizia de a nu-l nominaliza niciodată ca premier pe Victor Ponta, Traian Băsescu a răspuns în interviul acordat Evenimentului Zilei: „Să-l lăsăm pe Victor Ponta, că nu-i subiect pentru mine în acest moment”.
Cum va evolua acest fenomen nu este uşor de anticipat. Atât susţinerea de care Ungureanu se bucură din partea preşedintelui pentru a prelua controlul unor instituţii-cheie în alimentarea cu bani a SISTEMULUI, cât şi dorinţa sau capacitatea lui Ponta de a obliga PSD să renunţe măcar parţial la poziţiile antireformiste care l-au consacrat ridică multe semne de întrebare.
De ele depinde însă în ce măsură există o şansă ca după alegerile parlamentare să se formeze o majoritate care nu doar să-l tolereze pe Traian Băsescu la Cotroceni, dar să se şi încoloneze pentru a-i pune în aplicare viziunea. Teoretic, având în vedere că o parte din succesul acestei încercări atârnă şi de preşedinte, de faptul că îşi joacă încheierea de mandat şi moştenirea sa politică, nu ar trebui să aibă vreun dubiu asupra a ceea ce trebuie să sacrifice şi ce nu. Teoretic.
Singura certitudine care se desprinde din tot ce se întâmplă în ultima perioadă este că, şi dacă preşedintele nu o să-şi asigure sprijinul parlamentar pentru ca măcar la nivel legislativ lucrurile să evolueze în direcţia pe care şi-o doreşte, un lucru tot va fi reuşit: să spulbere măreţul vis al USL de a conduce ţara nestingherit.
Disensiunile tot mai accentuate dintre PSD şi PNL, dintre Ponta şi Antonescu, nu au drept cauză primordială orgoliile sau dorinţa fiecăruia de a fi masculul alfa, ci nevoia României de a demonstra în ochii partenerilor că evoluţiile din ultimii ani, aşa poticnite şi insuficiente cum au fost ele, sunt ireversibile. Revenirea la putere a unei alianţe croite pe instinctele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu ne-ar arunca înapoi cu 12 ani, în timpurile în care nimeni nu îndrăznea să se atingă de vreun politician, magistrat sau ofiţer de informaţii corupt, în care nimeni nici măcar nu-şi punea problema să limiteze jefuirea unor companii de stat. Iar acest scenariu de coşmar trebuie împiedicat cu orice preţ. Chiar dacă asta presupune spargerea unora dintre partidele existente şi reasamblarea resturilor în alianţe al căror potenţial distructiv să poată fi controlat şi limitat.
