În vara lui 1982, Orchestra Camerata a fost invitată la Bayreuth. Eram 16 instrumentişti plus eu. Nu-mi amintesc cine ne-a însoţit din partea „oficialilor statului”. În zeci de turnee în care am fost, întotdeauna exista „cineva oficial” cu noi. Nu făcea nimic, primea mâncare, cazare şi diurnă la fel ca noi, iar gazdele ne întrebau „cine-i ăsta ?”. Era penibil.
Nu ştiam ce să răspundem. Existenţa fiecărui individ din grup trebuia justificată prin ceva ce făcea în mod productiv. Era o logică elementară. Rămân încremenit acum, când după 35 de ani, mi se spune că mai există indivizi care însoţesc grupuri de artişti în întreaga lume, care bat toba pe scenă sau, simplu, nu fac nimic. Ruşine. Pe întreaga perioadă de desfăşurare a festivalului, fiecare dintre noi era repartizat la câte un departament unde lucram. Sâmbăta şi duminica ne adunam în grupul cu care am venit, şi concertam ca orchestră românească în Landul Bavaria; Hoff, Cobruc, Regensburg, Nurnberg, multe alte localităţi.
Totul era perfect organizat, iar Bavaria arăta splendid. Satele, orăşelele, mănăstirile, bisericile, castelele medievale, totul era, este şi acum, curat şi ordonat. Mesele, dar mai ales băuturile de după concerte erau din abundenţă. În cei şase ani petrecuţi de mine la Bayreuth, întotdeauna „a plecat cineva”. Eram în ultimele zile, când au venit la mine (eram cazat în altă partea), pe rând, trei colegi din orchestră. Mi-au adus ştimele (partiturile) de orchestră. Le-am urat succes şi i-am invidiat; Adrian Lazăr, acum în Munchen, Ioan (Nelu) Ciolac, acum în Nurnberg; Alice Wieselmeier, acum restabilită la Cluj. În luna următoare, septembrie, am avut eu tentativă de a rămâne în Berlinul de Vest. A fost o aventură, tragi-comică, care reflecta absurditatea sistemului comunist.
Text preluat de pe www.clujtoday.ro