Regele Mihai, ajuns în cel de-al 91-lea an al vieţii, începe agenda externă a Familiei Regale din 2012 cu o vizită oficială la Ordinul Suveran de Malta. Totodată, după douazeci şi doi de ani de ambiguităţi, viaţa publică românească pare să fie la unison în convingerea că nu există alt om de Stat român în afară de Rege şi că Majestatea Sa este cel mai mare conaţional în viaţă. Cum s-a ajuns aici?
Cred că anii de după 2000, în care Casa Regală a avut o adresă pe harta românească postdecembristă, dau singuri răspunsul la întrebarea ce fel de rol poate avea Casa Regală în viitor.
Familia Regală reprezintă o anume parte a identităţii naţionale şi a instituţiilor României moderne, pe care instrumentele noii democraţii nu au cum să o reprezinte. Noi am trecut în ultimii şaptezeci de ani printr-o mulţime de experienţe în viaţa politică şi instituţionalş, diverse improvizaţii constitutionale si, din pacate, anumite concluzii le-am tras mai tarziu sau nu le-am tras inca. Toate acestea nu s-au întâmplat „din vina” României, ci pentru că omenirea a experimentat, în secolul XX, mutaţii fără precedent. Trecerea de la capitalism la comunism a fost o experienţă epuizantă, pe care contemporanii ei nu au anticipat-o şi au înţeles-o unii greu, alţii deloc. Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietică şi a fost încheiat tot de Uniunea Sovietică, în anul 1989. În toate ţările comuniste din Europa, trecerea, apoi, de la comunism la capitalism a fost şi ea o experienţă fără precedent, buimăcitoare, din care unii dintre noi n-au ieşit încă sufleteşte, mental şi, uneori, instituţional.
Dar pentru a înţelege cât mai cuprinzător posibil tragedia petrecută la 30 decembrie 1947, este bine să vorbim cu francheţe şi simţ de răspundere despre toate aspectele pe care ea le-a implicat. Plecarea Regelui Mihai din România a avut trei consecinţe, dar noi vorbim sau ne preocupăm numai de două dintre ele. Prima a fost trecerea la forma republicană de guvernământ, a doua a fost trecerea la dictatura comunistă. Despre aceste consecinţe istorice s-a vorbit mult şi, uneori, în cunoştinţă de cauzş. Dar a treia consecinţă, cea gravă şi mai greu de reparat, a fost înlocuirea Statului român reprezentat de Mihai I, printr-un grup de oameni care răspundeau comenzilor unor alte interese decât cele naţionale. Această fractură la nivelul statalităţii nu a făcut decât să se adâncească, din 1948 până în 1989. În numele Statului s-au făcut o serie de crime şi de ilegalităţi, de gesturi în aspra contradicţie cu democraţia, iar oamenii au început să perceapa Statul ca pe o sursă a răului, a fricii, a umilinţei. Democraţia a venit în 1989, dar statalitatea, ca sumă de valori, ca virtute la care naţiunea se îndreaptă cu speranţă, confort identitar şi afecţiune, s-a deteriorat încă mai mult. Aceasta fiindcă oamenii care serveau instituţiile, performând democratic, au năucit şi mai mult establishment-ul şi rigoarea lui, prin diletantism, uneori prin rea, alteori prin bună-voinţă. În tot acest timp, preocupat de rănile politice şi economice lăsate de dictatura comunistă, societatea românească, chiar la nivelul elitelor ei, a fost puţin preocupată de valoarea numită leadership statal, de categoria aceasta a carmuirii.
S-a rezolvat trecerea de la dictatură la democraţie, prin apariţia mai multor partide politice, libertatea a venit ceva mai târziu, mentalitatea s-a schimbat în bine, încet-încet.
Din păcate, de câte ori se vorbea despre anul 1947, subiectul care înfierbânta minţile era disputa monarhie – republică. Regele Mihai însă, prin funcţia sa istorică şi statală, nu putea să nu vadă, mai înainte de toate, fractura instituţiei pe care o încarna, şi doar mai pe urmă forma de guvernământ pe care această instituţie o îmbracă.
Revenirea Familiei Regale la Bucureşti în anul 2001 nu a legitimat republica, ci a deschis calea către reconstrucţia statală a României. Este o cale lungă, care cere patriotism, răbdare, generozitate şi viziune. Ea are nevoie sa fie parcursa alaturi de oamenii politici, cu toate limitarile lor si cu toate incompatibilitaţile lor. Dar are nevoie să fie parcursă şi cu elita românească, pe care nimeni nu o poate astăzi obliga la altruism sau simţ al datoriei.
Dacă Republica asigură României democraţie şi libertate în mod corect, dacă ea repară ţara instituţional, dacă îi asigură o Lege fundamentală respectabilă şi o viaţă publică sub semnul legii, Casa Regală este gata să conlucreze, pentru scopuri atât de nobile. Aceasta nu va schimba însă niciodată ataşamentul Casei Regale faţă de forma de guvernământ monarhică, pe care o încarnează. Şi nici convingerea că Legea fundamentală română din anul 1923 este cea mai bună din câte a avut ţara noastră vreodată (cu limitările ei, desigur, datorate realităţilor acelor vremi).
La 3 ianuarie 1948, când Regele a plecat, ultimul bastion al democraţiei a dispărut, în Europa de sud-est. Din 1948 până în 1989, Regele a reprezentat singurul petec din România instituţională rămas liber. Această parte a Statului legitim a trăit în ţările libere şi s-a opus, atât cât a putut sistemului inoculat forţat în România. Dar el nu s-a opus doar formei de guvernământ ori dictaturii comuniste ci, mai ales, fundamentalului rău făcut României, transplantul ilegal de Stat.
În anii războiului rece, diaspora românească a existat şi a făcut multe pentru a se opune dictaturii ceauşiste. Erau sute de români în afara ţării care visau, ca şi Regele, la o Românie democratică, liberă şi prosperă. Unii dintre ei voiau monarhie, nu republică. Dar Regele, deşi aflat în mijlocul lor, reprezenta prin el însuşi o instituţie care păstra vie flacăra principiilor statale, dincolo de forme de guvernământ şi circumstanţe politice. De aceea nu a fost primit în ţară până în anul1997, de aceea unii dintre oamenii politici democraţi nu au vrut să-l întâlnească şi stau, chiar şi azi, pitiţi în spatele pretextelor de tot felul. Ce anume l-a ţinut pe Rege la atâta distanţă geografică şi politică de ţară-mamă nu a fost faptul că românii erau în majoritate republicani, ci fiindcă ţara nu avea puterea de a se întoarce la coerenţa instituţională şi statală.
De la bun început, din decembrie 1989, şi pânp astpzi, Regele a susţinut o serie de principii greu de acceptat de către cei care i-au blocat trecerea spre Curtea de Argeş, pe şosea, în anul 1990. Deceniul al zecelea al ultimului secol a fost unul ambiguu. Nu din punct de vedere politic, fiindcă democraţia s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, deşi economia şi libertăţile au stagnat. Ambiguitatea nu venea din lipsa voinţei politice, ci din inconsistenţa statală şi instituţională a României. În anul 2000 a început partea a treia a poveştii româneşti postbelice, care este şi cea mai interesantă dintre toate şi mai bogată în evenimente.
Desigur, astăzi Regele nu mai este oprit cu maşini de-a curmezişul şoselei. El continuă să fie descurajat sau sâcâit mult mai subtil, „chirurgical”, nevăzut, conform cu instrumentele epocii electronice. Dar, exact ca în perioada războiului rece, ori în primul deceniu a postcomunismului, ostilitatea faţă de Casa Regală nu vine astăzi din anti-monarhism, ci din împotrivirea ca România să se schimbe sistemic, statal, în bine.
Este adevărat că popularitatea şi simpatia faţă de Rege şi familia sa au crescut foarte mult. Oamenii cunosc şi înţeleg mult mai multe decât acum douăzeci şi doi de ani. Tinerii sunt informaţi, conectaţi şi simt nevoia de repere identitare şi statale. Ei au simpatie faţă de curajul şi statura morală a Regelui, ca şi faţă de abnegaţia şi modestia fermecătoare a Principesei Moştenitoare. Milioane de români din Europa şi America, tineri şi competenţi, înţeleg mai bine, mai profund, importanţa de a trăi într-o ţară mândră, demnă şi respectată. În plus, candidatura mea la Preţedinţia României în anul 2009 a deschis calea principiilor regale către o parte mare a societăţii româneşti, aducându-ne o notorietate de peste 90%.
Palatul Elisabeta, locul în care ne aflăm de aproape unsprezece ani încoace, este dat spre folosinţă Regelui şi a familiei sale printr-o lege votată de Parlamentul României pentru foştii şefi de Stat. Poziţia noastră a fost instituţionalizată, în sensul că Majestatea Sa a beneficiat de o anumită susţinere din partea Statului (la vizitele NATO din 1997 şi 2002, la alte vizite pentru Uniunea Europeana, din 2002 încoace, la acţiunile sale interne, ca fost şef de Stat), iar eu am avut şase ani mandatului de Reprezentant Special a trei Guverne succesive, pentru susţinerea intereselor româneşti. Din momentul în care Familia a susţinut dinăuntrul sistemului cauza ţării, un pas înainte a fost făcut pe calea consolidării prezentului românesc. Nu a fost, însă, un pas spre monarhie, aşa cum s-a considerat uneori, niciun pact cu partidele politice la putere, ci un pas înainte pe calea regăsirii acelor valori şi instituţii ale Statului, sfărâmate cu şase decenii în urmă.
Familia Regală, chiar fără ca formă de guvernământ să se fi schimbat, este un argument transatlantic şi european. Nu doar un argument istoric, cultural sau diplomatic, ci un argument statal şi politic. De aceea a şi fost posibil ca Regele să susţină, continuu, şi înainte de 1948 şi după aceea, şi înainte de 1989 şi dupş aceea, dar şi înainte de 2007 şi după aceea, aceleaşi principii în care credea şi care nu erau, după părerea sa, respectate sau implementate suficient.
Regele Mihai, mai în vârstă decât NATO şi Uniunea Europeana, cel care a reprezentat Regatul României la Încoronarea Regelui George al VI-lea în 1937, cel care a dat mâna cu Truman şi cu Churchill, cel care s-a întâlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede încă şi astăzi ignorat sau nerespectat, de unii dintre oamenii puterii, de dreapta sau stânga, şi de corifei ai societăţii civile. Motivul nu stă, desigur, în respingerea monarhiei ca formă de guvernământ, ci în apartenenţa liderilor noştri contemporani la un trecut recent care nu le dă voie (nici mental, nici sufleteşte şi nici „organizatoric”) să treacă dincolo de complexul de chiriaşi ai Istoriei.
Regele a fost puternic încă de la naştere, dar de fiecare dată altfel, în funcţie de vârstă. Copil, a fost puternic pentru că în el se înmănuncheau speranţele naţiunii, năzuinţele tuturor generaţiilor care coexistau la acel moment. După 1927, el a fost puternic pentru că, timp de trei ani, acest copil a salvat, de fapt, Statul şi instituţiile naţiunii. Din 1930 până în 1940, când tatăl lui a revenit în ţară, a fost puternic pentru că a reîncarnat speranţa oamenilor şi s-a constituit ca alternativă democratică la un deceniu ce o luase razna. Între 1940-1947, el şi mama lui, Elena, au fost singurii care s-au opus dictaturilor succesive, întâi cea de dreapta, apoi cea de stânga. După 1947, a fost puternic pentru că a reprezentat simbolul a trei virtuţi: statalitatea sfărâmată, la care nu se gândea nimeni, Coroana şi democraţia (jumătate de continent era sub dictatură). După 1989, n-a mai reprezentat Regele simbolul democraţiei, fiindcă ea venise fără el, cu o serie de oameni cu merite incontestabile, de curaj şi principiali, dar care nu voiau să împartă cu Regele noua democraţie.
Din acel moment, Regele nu a mai reprezentat decât Coroana şi principiile adevărate ale Statului, lucru care a devenit cu timpul supărător pentru oamenii puterii. Coroana, fiindcă ţara era republică, principiile Statului, fiindcă aproape toţi cei cu putere acceptau greu ca braţul fracturat fusese pus strâmb în ghips.
Valorile pe care Regele le susţine nu trebuiesc luate doar drept valori morale şi istorice, pentru că aceasta este exact apa călduţă în care se scaldă cei care consideră Casa Regală o piesă de muzeu, venerabilă şi irelevantă. Dacă îl aşezăm pe Rege undeva în istorie şi îl punem şi pe perete, ca pe o icoană, dormim instituţional perfect de bine, fiindcă el nu ne mai deranjează. Mihai cel bun şi blând ne zâmbeşte tuturor, de pe perete, şi ne lasă în continuare să facem ce vrem noi. Poziţia Regelui nu este aceasta. El nu este preot, el nu este tată, nu e învăţătorul din sat, nu este bătrânul ce ne învaţă pilde. El reprezintă mai mult decât atât. Când Regele cere oamenilor cu putere din România să fie generoşi, în aceeaşi măsură în care sunt democraţi, că trebuie să fie responsabili în aceeaşi măsură în care sunt liberi, el vorbeşte ca lider statal. El se referă la instrumente de construit dezvoltare şi stabilitate în ţară, nu dă lecţii de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea faţă de ţară, spiritul de răspundere, rolul de model, acestea sunt pietre ale temeliei geopolitice româneşti.
Aceasta face forţa lui Mihai I de astăzi, cel care a trecut de 90 de ani, în România lipsită de etică instituţională. El este cel mai puternic dintre noi toţi.
Regele, în concertul democratic de astăzi, este unul dintre puţinii care are posibilitatea să vorbească despre defectul democraţiei de a politiza excesiv. Mass-media împreună cu clasa politică dau aproape peste tot, în lumea liberă, impresia falsă că viaţa noastră s-ar alcătui din politică, în marea ei majoritate. Nu este adevărat deloc. Omul, cetăţeanul democraţiilor lumii, are o viaţă plină de alte semnificaţii şi preocupări decât politica. El năzuieşte, iubeşte, mănâncă, are nevoie de soare, de prieteni, de muzică sau de sport.
Consecinţa acestei exagerări este că oamenii politici se bucură din ce în ce mai puţin de încrederea oamenilor. Prezenţi în mod obsesiv în mediile de comunicare, ei ajung să fie reflectaţi ca având în viaţa noastră o pondere mult mai mare decât sunt în realitate capabili. Liderii de altă esenţă, precum părinţii, profesorul, episcopul, academicianul, gânditorul, militarul, regele şi aşa mai departe, nu au loc în această reflectare democratică îngustă. Aceasta nu schimbă însă nevoia omului de o diversitate de modele şi de pilde.
În anii din urmă, un ziarist de la The New York Times, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit să ceară un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege şi nu s-a dus la oamenii politici cu „adevărată” putere în România? Pentru că el reprezintă acea parte de putere care nu ajunge să se mai vadă în lumea democratică, dar care există.
Puterea Regelui este nu numai mare, dar este şi de o esenţă destul de rară. Travaliul lui istoric nu s-a încheiat. Deşi întinsă pe mai bine de nouă decenii şi plină de deznădejde, povestea sa este una frumoasă, fiindcă nu are doar durată, ci şi sens pentru viitor.
