Am stat să mă întreb în ultima vreme care sunt cauzele malaxorului polifonic pe care îl putem observa în politica noastră. Care sunt resorturile vacarmului şi supraîncărcării politice a cotidianului nostru până la cote bolnăvicioase, de avarie. Contribuţia adusă de televiziunile de tomberon care împroaşcă zilnic poporul cu prostie în mii de talk-show-uri la care oameni, de altminteri vrednici, participă şi acceptă să se compromită cu voluptate vinovată pare certă, însă nesatisfăcătoare ca explicaţie. Aceasta, deoarece acelaşi fenomen de nelinişte şi frământare poate fi observat mai peste tot şi în lumea occidentală. Criza economică a transpus întregi societăţi în stare de stres şi incertitudine. România nu face excepţie: pentru prima oară după anul 2000 am fost confruntaţi cu mişcări spontane de proteste, care, deşi fără un suflu prea mare, au beneficiat de o vizibilitate enormă.
Problema care apare însă, la noi şi aievea, este să putem distinge între o revoltă justificată legată de oameni, politici publice şi, pe cât se poate, de chestiuni practice şi o revoltă legată de ceea ce aş numi o politică a existenţei. Marele istoric francez François Furet numea acest lucru pur şi simplu ideologie: convingerea conform căreia toate probleme lumii – personale, morale sau intelectuale – sunt probleme politice şi pot fi soluţionate de către politic. Toate mişcările anticapitaliste, ecologist-umaniste, feministe, anarhiste, socialiste, ale „revoluţiei bunului-simţ” etc. au la nivel filozofic această decriptare a realităţii umane. În plus, credinţa este că omul este o fiinţă care poate cunoaşte totul, care poate schimba totul şi care se poate modela radical. Deci, la treabă, băieţi, o revoluţie a omului la fiecare 24 de ore! În acest sens, stânga are o moştenire iluministă cel puţin problematică şi ne putem aştepta ca aceasta, oricând ne vom afla în situaţie de criză existenţială, să producă viziuni salvaţioniste, milenariste pe bandă rulantă.
Nu mai puţin adevărat, în aceeaşi situaţie se află şi promotorii pieţei atunci când aceasta este văzută ca un panaceu universal, ca un dat „natural” pe care omul trebuie doar să-l îmbrăţişeze, să-l ia de mână. Supărarea care intervine aici este că omul ajunge adesea să servească economia, şi nu invers, cum ar fi dezirabil.
Ce e de făcut într-o asemenea situaţie? Mai întâi, cred că ar trebui abandonat discursul contra-factual al modernităţii secularizate. Cu cât acest discurs va deveni mai radical şi se va transforma într-o realitate socială mai pregnantă, cu atât ne putem aştepta ca acele căutări de tip gnostic, de realizare a paradisului celest pe pământ, să se intensifice şi să lovească în ţesutul politicului în mod radical. Cu alte cuvinte, democraţia totalitară, pentru a folosi un concept celebru, va căpăta o potenţialitate crescută.
Apoi, reversul, nu vă atingeţi de bisericile tradiţionale! Fie că sunteţi creştini fervenţi, indiferenţi sau atei, lăsaţi şi încurajaţi omul să-şi găsească menirea sacră în sânul unor instituţii creştine tradiţionale. De asemenea, nu mai huliţi lumea rurală. Dimpotrivă, ajutaţi-o. Cu toată pretinsa sa opacitate, niciodată un ţăran nu vă va pune pistolul în ceafă pentru un crez politic, spre deosebire de confratele său citadin, bine educat şi cabrat. Nu vă ascund că am primit cu totală satisfacţie să văd că în timpul protestelor violente de la Bucureşti viaţa în Maramureş avea un firesc magnific. Nu în ultimul rând, adoptaţi o atitudine de scepticism senin în faţa politicului. Mizaţi pe experienţă, valoarea tradiţiei şi pe bunul-simţ al raţiunii. Altfel spus, vă invit să reflectaţi asupra unei atitudini (nu unei doctrini, nota bene!) filosofice conservatoare asupra lumii.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
