Oricât ar strâmba prețioșii din nas, manelele sunt un fenomen social care domină o parte însemnată a societății. Maneliștii au muzica lor, felul lor de a vorbi, de a se îmbrăca sau de a interpreta succesul personal, au eroii lor, regi și împărați, au și valorile lor, în principal șmecheria și arta de a fi boss de boss. De aici și dușmanii, care le poartă pică, dar n-au valoarea lor…
Am vorbit despre manele și maneliști cu antropologul Vintilă Mihăilescu, profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), și cu ziaristul Adrian Schiop, posesorul unui doctorat, cu teza „Șmecherie și lume rea: universul social al manelelor“. Cu alte cuvinte, un doctor în manele.
La prima vedere, lumea maneliștilor pare simplă, rudimentară, pe de-o parte cu barosani cu lanțul gros, BMW-uri și tricouri roz mulate rotund pe simbolul bunăstării, cu „bagaboante“ și alai de lăutari, iar pe cealaltă parte cu lumea rea care-i invidiază. Nu-i chiar așa. Cu excepția șmecheriei, constanta universală a manelelor, mesajul s-a tot schimbat de-a lungul timpului, în funcție de realitățile zilei.
În primii ani de după Revoluție, de pildă, când dezmățul tranziției era în toi, manelele glorificau valutiștii și bișnițarii, șmecherii de-atunci. Ulterior, valutiștii și bișnițarii au trecut la un alt nivel, au devenit bogați, și-au construit palate, s-au înconjurat de locotenenți și au pășit în crima organizată. Atunci, lăutarii cântau despre interlopii care controlau cartiere întregi, „făceau legea“ și băgau spaima în „mascați“.
În anii 2000, Poliția și Procuratura au început să miște, interlopii au ajuns în pușcărie, clanurile s-au destrămat, iar mesajul manelelor s-a schimbat: temele predilecte sunt viața grea din pușcărie, dorul de casă și de familie. Apoi, când lumea s-a obișnuit cu interlopii mai mult la pușcărie decât în libertate, manelele au cotit-o spre mesajele clasice, precum iubirea, banii și, firește, șmecheria, pe care am și exportat-o.
De când românii au migrat masiv spre Vest, manelele vorbesc mult despre cum „șmecherii noștri îi fac pe fraierii lor“: „De la Frankfurt la Paris/ Pe mulți fraieri i-am învins/ Fiindcă am mare valoare/ Le-am umblat prin buzunare“ (Florin Salam – „Le-am furat din buzunare“).
„Manelele exprimă, mai degrabă, o anumită stare de spirit, în general optimistă, și o anumită atitudine în fața vieții cotidiene – nu a Vieții în genere. Iar această atitudine ar putea fi rezumată prin tupeu și/sau șmecherie, ambele însemnând mai degrabă un soi de istețime practică necesară pentru a reuși în viață, în condițiile date ale societății noastre actuale. Am putea spune că ceea ce «transpare din mesajul general al manelelor» este un soi de Yes we can! al unor categorii sociale care nu au fost – și nu sunt – foarte răsfățate de viață… “, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.
Aoleu, Doamne,
Câte dame nemăritate, divorţate
La mine pe scară s-au strâns toate.
Da’ una dintre ele e cea mai belea,
De când mama m-a făcut eu n-am văzut aşa ceva.“ – Florin Salam feat. Mr.Juve – „Mă omoară, mă omoară“
Mecena din Strehaia
Șmecheria și consumul ostentativ sunt cele două mari categorii tematice care separă radical maneaua de genul istoric ce stă la originea lui – muzica turcească sau cea orientală în general, arată Adrian Schiop în lucrarea sa de doctorat „Șmecherie și lume rea: universul social al manelelor“. Consumul ostentativ nu este doar o caracteristică a publicului format din oameni bogați, ci și a publicului sărac. În acest context, invidia dușmanilor primeşte sens pozitiv întrucât e marcă a succesului, mai scrie Schiop.
Școala nu înseamnă nimic în lumea manelelor, dar contează foarte mult „școala vieții“. Este prețuit omul care știe să se impună în fața celorlalți și să facă bani din „combinații“. Eroii acestei lumi sunt liderii clanurilor de interlopi. Ei sunt temuți și respectați, dar și iubiți de „supuși“.
„În calitatea lor de aristocrați de tabloid, interlopii își asezonează curtea cu lăutari talentați, pe care îi susțin financiar, dobândind astfel, prin intermediul statutului de protectori ai artelor, prestigiu cultural în circuitul închis al lumii sărace și needucate în care sunt văzuți ca trendsetteri“, scrie Adrian Schiop.
Interlopii sunt adevărați mecena în lumea manelelor. Florin Salam, de exemplu, a fost ajutat, la începutul carierei, de Nuțu Cămătaru, stăpânul de facto al Ferentariului. De asemenea, Adrian Minune și Carmen Șerban au fost lansați de Leo de la Strehaia, care le-a sponsorizat albumele. În schimb, cei doi compuneau și cântau manele în care îl proslăveau pe sponsor.
„Lucrurile trebuie contextualizate și prin poziția celor doi la curtea lui Leo – Carmen Șerban, ca amantă a sponsorului, este într-o poziție de putere, iar cele cinci albume scoase împreună cu Adrian Minune construiesc o biografie fantasmagorică a lui Leo și a relației cu solista. Din cunoștințele mele, sunt primele albume care construiesc cap-coadă biografia unui sponsor, al cărui nume și a cărui biografie apar încastrate în piese“, susține Adrian Schiop în lucrarea sa.
Scandal, cu dedicație
Manelele sunt vehiculul privilegiat prin care interlopii încearcă să atragă notorietatea publică, mai spune Adrian Schiop. „Ei îşi comandă piese care să-i glorifice – pe ei înşişi, pe copiii sau nepoţii lor. Vor clipuri filmate în propriile locuinţe, care să ruleze la televiziunile de profil, postează pe internet filmări de la evenimente private care adună capi de grupări interlope. Mai mult decât atât, o mulţime de manele hrănesc această fantasmă tematizând numele sau firma (ambele sinonime pentru renume): «De talie mondială m-a făcut mama,/ ştie bine toată ţara de valoarea mea/ …/ am nume mare/ cu greutate şi multă valoare» (Petrică Cercel, De talie mondială).“
Probleme apar când se întâlnesc membri ai mai multor clanuri la aceeași paranghelie. La o tăiere de moț din Alexandria, județul Teleorman, petrecăreții, din găști diferite, s-au luat la bătaie, la propriu, pe dedicații – fiecare voia să fie pomenit mai des de lăutar și să arunce mai mulți bani.
Telefonul sună în celulă. Să cânte maneaua!
Spuneam că, deși mesajul general al manelelor s-a schimbat în funcție de realitatea socială imediată, șmecheria a rămas tema constantă. Lăutarul, manelistul, știe să-și manipuleze emoțional publicul. Și o face în două moduri: își face ascultătorul să se simtă ori puternic, ori bun de pus la rană. „Prima secțiune vorbește despre averi fabuloase, șmecherie și potență sexuală. A doua secține vorbește despre angajamentul afectiv față de iubită și mai ales familie (nevastă, părinți, copii) sau despre ostilitatea lumii, faptul că, în afară de familie, nu poți avea încredere în nimeni“, spune doctorul în manele Adrian Schiop.
Șmecheria și dușmanii sunt constantele, așadar. Să vedem, însă, și ce s-a schimbat. „Repertoriul manelelor a ținut tot timpul pasul cu nevoile și provocările tranziției. Tema «barosanului» și a «dușmanilor» a dominat perioada în care România era împărțită, social, în două categorii: winners și losers. Au apărut apoi nuanțări (auto)ironice ale convingerii că «fac ce vrea mușchii mei», au apărut eșecul, poliția etc.“, explică antropologul Vintilă Mihăilescu.
„Migrația a adus apoi tema familiei, a despărțirilor și dorului etc. În prezent, tema simplă, dar eternă a iubirii este tot mai prezentă. În cercurile interlope, manelele se compun la comandă, cu dedicație și au un mesaj și un circuit aparte. La alt nivel, ceva similar se întâmplă și la nunți. Evoluția manelelor nu este deci nici liniară, nici la unison, sunt registre și lumi diferite, în care și manelele sunt diferite“, mai spune profesorul Mihăilescu.
În anii de început ai manelelor, scrie Adrian Schiop, „infracționalitatea era reprezentată de eroi locali care nu vedeau o problemă în a fi celebraţi pentru ceea ce sunt, cu toate strategiile lor financiare chestionabile la vedere: infracţiunile erau mărunte, poliţia – timidă şi foarte coruptă. Anii 2000 aduc atât o întărire a autorităţilor, cât şi o profesio-nalizare a infracţionalităţii, care se transformă în crimă organizată sau în reţele care funcţionează după un cod al tăcerii mai strict, motiv pentru care nu se mai poate vorbi despre orice, obligând manelele să pună surdină“.
Ulterior, justiția se întărește, iar liderii interlopi ajung la pușcărie. Afară, când „tovarășii“ lor organizează petreceri cu maneliști celebri, îi sună pe cei aflați după gratii și le dedică câte o manea. Deținutul o ascultă la telefon, pentru că da, interlopii au telefoane mobile în pușcărie.
De la Azur la Salam, trecând prin Vijelie și-o Minune
Manelele fac primii pași la jumătatea anilor ‘80, când au apărut formațiile Odeon (Galați), Azur (Brăila), Generic (Dâmbovița) sau Albatros (București), care cântau un fel de etnopop. Maneaua modernă, însă, în forma în care este cunoscută azi, a fost creată mai târziu de Dan Armeanca. Apoi, „în siajul lui Dan Armeanca se impune o nouă generație de instrumentiști și soliști care vin dinspre muzica lăutărească, sunt lăutari versatili care s-au adaptat la noua stilistică a muzicii orientale – clarinetistul Dan Bursuc, Vali Vijelie, apoi Jean de la Craiova și Adrian Minune“, scrie Adrian Schiop. Aceștia sunt maneliștii care au cucerit Sudul, în timp ce, în Vest, din școala bănățeană, se remarcă Florin Mitroi.
În 1999, la Festivalul Miss Piranda, Adrian Minune este încoronat „Regele Manelelor“. În anii imediat următori, Minune este eclipsat într-o oarecare măsură de Nicolae Guță, cu care-și dispută titlul de „rege“. Cad la pace mai târziu, când sunt amândoi încoronați.
A aflat mă-ta de mine
Că vin noaptea pe la tine,
Da și nu vrea să mi te dea,
Până nu trec pe la ea.“, Nicolae Guță – „A aflat mă-ta de mine“
Urmează momentul de glorie al manelelor, când Costi Ioniță le introduce în circuitul mainstream. Trupa produsă de el, L.A., ajunge cu maneaua „Femeia“ la posturile de radio și la Atomic TV. „După momentul de răsfăț mediatic 2000 – 2002, maneaua reintră în posesia lăutarilor“, explică Adrian Schiop.
Apoi, în 2009, „explodea-ză“ Florin Salam, care ajunge vedeta numărul 1 a genului, după o perioadă mai puțin bună, când era cunoscut drept Florin Fermecătoru. „Salam știe să se poarte ca o vedetă profesionistă, să se laude jucând modestia, să regrete ipocrit că a pierdut sume mari la cazinou, precum și să mulțumească dezinvolt fanilor. Și, desigur, lui Dumnezeu“, scrie Adrian Schiop în lucrarea sa de doctorat.
Salam este și un trend-setter. Primul reggaeton românesc devenit hit este „Zâna Zânelor“, lansat în 2009, după moartea soției sale.
CV. Adrian Schiop, scriitorul manelist
Născut în 1973, la Porumbacu de Jos, județul Sibiu, Adrian Schiop a absolvit Facultatea de Psihologie și Știinte ale Educației în cadrul Universității „Babes – Bolyai“ din Cluj – Napoca. Are un master în lingvistică și un doctorat având ca temă manelele, la Facultatea de Științe Politice, secția Sociologie, sub coordonarea profesorului Vintilă Mihăilescu. „M-am băgat la doctorat fiindcă îmi plac manelele, pe care le-am urmărit ca fan din 2002“, a declarat Adrian Schiop pentru „România liberă“.
A lucrat ca ziarist la „Evenimentul Zilei“, „România Liberă“ și „Prezent“. A publicat trei cărți: „pe bune/pe invers“, „Zero grade Kelvin“ și „Soldații. Poveste din Ferentari“.
Când maneaua devine „cool“ și paranghelia „party“
După un scurt moment de glorie, manelele au dispărut din playlist-urile radiourilor și cluburilor de fițe și s-au întors în zona underground. Acest statut de muzică semiclandestină a atras hipsterii, o categorie de tineri educați și nonconformiști, care au organizat party-uri de gen în locuri în care maneaua nu se auzise niciodată, precum Sala Palatului sau Palatul Știrbei.
Manelele au avut câteva momente în care au ieșit din mica lor zonă de confort – petreceri de interlopi, nunți cu lăutari, puținele cluburi de gen –, răspândindu-se la nivel național atât de rapid și de categoric, încât s-a vorbit despre un adevărat fenomen social. A fost momentul 2000 – 2002, când maneaua pop, inovația lui Costi Ioniță, a cucerit posturile de radio și TV. A fost al doilea moment, 2004-2006, când maneliștii au devenit vedete naționale datorită lui Teo Trandafir, care-i promova zilnic la Pro TV, postul cu cea mai mare audiență din țară.
Apogeul a fost atins în perioada 2008 – 2010, când manelele se auzeau peste tot, în cârciumi, case, mașini, ba chiar și în tramvaie și autobuze, cântate de telefoanele mobile ale unor exaltați. În Berceni, Rahova și Ferentari era o obișnuință a interlopilor să petreacă între blocuri cu formații de lăutari și sonorizare de concert în bună regulă.
Treptat, manelele au dispărut din spațiul public, întorcându-se în acea zonă cu alură de underground. Motivul a fost așa-numita „panică morală“ a societății, care, prin elita ei, a refuzat asocierea cu manelele și mesajele lor despre șmecherie și dușmani.
Dar tocmai această respingere din partea societății a făcut maneaua atractivă pentru hipsteri, cunoscuți pentru filosofia lor de a se pune de-a curmezișul majorității. Potrivit Wikipedia, „hipster“ se referă la o subcultură a tinerilor din mediul urban, care a apărut în anii 1990. Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, cu ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ.
E Fantastik la palat
„Manelele au intrat pe circuitul cool hipsteresc din mai multe motive“, explică ziaristul Adrian Schiop, doctor în sociologie, cu teza „Șmecherie și lume rea: universul social al manelelor“.
„În primul rând, manelele au în spate o istorie eroică de stigmă/respingere (anii 2003 – 2009, când au provocat un val de panică morală fără precedent în istoria muzicii românești). În al doilea rând, chiar dacă n-au un mesaj protestatar, sunt asociate cu marginalitatea și romii (chiar dacă publicul e mixt sub raport etnic, lăutarii de manele sunt preponderent romi). Apoi, muzica electro iubită de hipsteri e rece, robotizată și cam autistă și nu permite joncțiunile erotice – fiecare dansează închis în sine, în timp ce maneaua e direct erotică și permite flirtul, ritualul de curtare“, spune Schiop. De asemenea, adaugă el, „ascensiunea manelei pe scena hipsterească nu poate fi ruptă de apariția unei scene de stânga, în care adeziunea la manea devenea un statement politic vizavi de romi/ghetouri/sărăcie, care individualiza în raport cu intelligentia old school, oripilată de manele“.
E o tendință nouă, cultura de avangardă începe să se deschidă spre acest gen muzical, scrie Adrian Schiop în lucrarea sa de doctorat. „Clubul Eden, de pildă, unul din cele mai cool ale Capitalei, a organizat, la subsolul Palatului Știrbei, o seară cu una din gloriile anilor ’90, Real B, urmată de altă seară, cu Romeo Fantastik. Casa Jurnalistului, o grupare de tineri din zona new media, a organizat, de asemenea, party-uri cu acest gen. În fine, party-urile de avangardă ale comunității gay, Queer party, organizate de dansatorii contemporani din jurul Centrului Național al Dansului, au inclus și ele un party cu manele și remixuri sofisticate“, precizează Schiop.
Manelist incognito
Or fi hipsterii mai nou vrăjiți de manele, dar publicul clasic al acestui gen de muzică numai hipsteresc nu e. Dar chiar așa, care este și cum arată publicul manelelor? În primul rând, este un public destul de mare. Potrivit Barometrului de Consum Cultural din 2015, maneaua este pe locul trei în preferințele muzicale ale românilor, cu 16%, după muzica populară (52%) și muzica etno (22%). Probabil, cifrele sunt, în realitate, consistent mai mari în dreptul manelelor și asta pentru că mulți fani ai manelelor nu se consideră maneliști, iar alții, destui și ei, sunt jenați să recunoască public că sunt fanii genului.
„Fanii de manele nu se consideră maneliști, eticheta aceasta fiindu-le lipită de cei din afară. De pildă, când vorbesc despre cluburile de manele, ei nu spun că merg la manele, ci la lăutari. Lăutăria este termenul din interior care acoperă semantic scena“, explică Adrian Schiop.
De asemenea, mai spune doctorul în manele, fanii au un dublu discurs, unul pentru străini, când afirmă că maneaua e o muzică mediocră, bună doar pentru bairamuri, și altul sincer, pentru insideri, când spun că maneaua e muzica șmecherilor și a oamenilor cu bani, pe scurt a «oamenilor de valoare, care fac legea»“.
O părere similară are și antropologul Vintilă Mihăilescu, profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). „«Manelist» este considerat și cel care interpretează, și cel care ascultă, dar cele două categorii de «maneli-ști» sunt, evident, diferite. Și nu toți care sunt etichetați drept maneliști se consideră ei înșiși maneliști. Iar unii pot fi «maneliști» doar part time… Ca la recensământ, aș merge deci mai degrabă pe «auto-identificare»: un manelist este un individ care se consideră…manelist!“, a precizat profesorul Mihăilescu pentru „România liberă“.
Trening, dar să fie elegant. Cât de cât…
Contrar prejudecăților, publicul manelelor este majoritar urban. De fapt, pentru maneliști, „țăran“ este jignirea supremă, așa cum este „cocalarul“ pentru hipsteri. De ce? „Pentru că țăranul nu știe să se îmbrace, nu știe să se poarte cu fetele, e bădăran, n-are «finețe» și «vrăjeală». Pe scurt, nu știe să fie cool, sunt băiatul, fata aterizați la oraș, de care se râde pentru că nu știu branduri sau, dacă le știu, cumpără contrafaceri care miros de la o poștă a (făcut pe) vapor“, spune Adrian Schiop.
Pentru maneliști, brandurile sunt foarte importante. Ei se îmbracă de la Dolce&Gabana și Versace când vor să fie eleganți și în treninguri Adidas sau Nike într-o zi obișnuită de mers la mall. Restul brandurilor, mai puțin populare, sunt pentru „săraci“. Treningul se poartă și la discotecă, în special cele albe, pentru că strălucesc la lumina mov a neoanelor din club. „Fascinaţia pentru echipamentele sportive (adidaşi, trening) e un fenomen care trece dincolo de publicul de manele, fiind, de fapt, al întregii clase proletare sau subproletare din România. Modelul sportiv este preluat de la suporteri, o subcultură cu care maneaua are numeroase legături: extrem de multe discuţii ale manelarilor gravitează în jurul fotbalului, o parte dintre ei fiind şi membri ai unor galerii; există manele dedicate unor evenimente sportive sau fotbalişti; cel mai popular club de manele, Hanul Drumeţului, funcţionează în localul care cândva a fost locul de întâlnire al suporterilor echipei Steaua. Vestimentaţia sportivă este, de asemenea, preferată de mafioţii din întreg spaţiul est-european, probabil pentru că mulţi dintre ei sunt foşti sportivi“, mai spune Schiop.
Sunt jmekerul cel mai tare, Bodyguard la firma mare
Mi se spune Pentium 4, Dar mi s-a ars integratul.
Dacă mi-ai călcat pantoful, iți sparg fața iți rup botul,
Nu te pune cu nebunul, că rup în tine plămânul.“ – Florin Minune – „Pumnii mei minte nu are“
ONORARII. Fără număr, fără număr…
Să ai un lăutar celebru la petrecere este o confirmare a „șmecheriei“. Asta arată că ești puternic, influent și bogat. Iar o vedetă e scumpă. Astfel, potrivit agenției de evenimente „Maria Cârneci“, onorariul de nuntă perceput de Adi Minune e 3.500–4.000 de euro. Jean de la Craiova cere până la 3.500 de euro, iar Vali Vijelie până la 4.000 de euro. Pe lângă acești bani, „barosanii“ adevărați aruncă cu bani pentru dedicații, fără număr, fără număr… De multe ori, de aici iese „grosul“ pentru lăutar și trupa lui. Problema apare când „barosanul“ se îmbată și se supraevaluează, aruncând prea mulți bani pe dedicații, iar când își revine din băutură cere banii înapoi. Așa apar scandalurile.
Azi sunt unicat, Mâine de toți copiat,
Vă dau de gândit,
că sunt prototip
Şi la toți gura v-o închid.“ Nicolae Guță și Șușanu – Eu sunt unicat
Nicolae Guță: „Bă, prietene, șmecherie înseamnă inteligență“
Considerat „Regele manelelor“, titlu pe care-l împarte de la începutul anilor 2000 cu Adrian Minune, Nicolae Guță este foarte categoric când vine vorba despre șmecheria cea atât de prețuită și cântata în lumea manelelor. „Bă, prie-tene, șmecheria adevărată înseamnă inteligență. La noi s-a împământenit ideea că șmecherul este cel care dă cu pumnul, dar cu pumnul poate să dea oricine. Șmecherul este omul inteligent care știe să se facă ascultat, care știe să facă bani“, ne-a spus „Regele“, autorul hitului „Sunt lider la toți șmecherii“.
Nicolae Guță explică și de ce sunt manelele atât de iubite în România. Datorită mesajului emoțional, zice el. „Înainte ca manelele să iasă atât de pronunțat în relief, în discotecile de la noi se asculta numai muzică străină sau cu influențe străine. Voiai sau nu, în discotecă dansai pe muzică străină. Apoi au apărut manelele, care vorbeau pe limba noastră, a tuturor, și se adresau tuturor“, mai spune Nicolae Guță.
Apoi, mai este vorba și despre mesaj. „Lumea râde de noi, zice că ne exprimăm agramat în textele noastre sau că ele abor-dează subiecte care denotă prostie. Dar sunt texte, mă refer în special la ale mele, la care am plâns și eu. Au un mesaj emoțional extrem de puternic“, adaugă manelistul.
Nicolae Guță este numele de scenă purtat de Nicolae Linguraru, născut acum 49 de ani la Aninoasa, județul Hunedoara. Deci nu, Nicolae Guță și Liviu Guță nu sunt rude, dar asta nu înseamnă că nu s-au certat în trecut pentru exclusivitatea supranumelui „Guță“.
Liviu Guță: „90% din români ascultă manele, ceilalți 10% nu recunosc“
Pe numele său adevărat Liviu Cătălin Mititelu, Liviu Guță (37 de ani) este unul dintre cei mai apreciați cântăreți de manele din țară. Hitul lui, „De ce mă minți“, are peste șase milioane de vizualizări pe YouTube, iar albumul cu același nume, lansat în 2004, a depășit recordul de vânzări. Într-un scurt interviu acordat „RL Weekend Plus“, Liviu Guță a vorbit despre manele și publicul manelelor, public pe care-l descrie într-un singur cuvânt: ROMÂNIA.
RL: Care sunt mesajele – sau valorile, dacă vrei – pe care încerci să le transmiți publicului prin cântecele tale?
Liviu Guță: Valori nu prea găsești, poți găsi regi, prințișori, regine ș.a.m.d, că doar trăim în „monarhie“ după capul unora! Mai și glumim, OK?! Deci, consider că mesajul reprezintă partea vie a genului. Fără un mesaj bine definit și conturat, nu poți să atingi publicul! Iar publicul e cel care, de obicei, dă cele mai dure „sentințe“. Eu, prin muzica mea, încerc să transmit un mesaj atât social, cât și legat de anumite carențe ale celorlalți apartenenți! Fiecare muzică are povestea ei, zic eu, la fel cum orice om are trăirile lui. Eu încerc să relaționez cu oamenii, să comunic mai mult cu ei și nu pot să o fac decât prin muzică!
De ce crezi că atât de multă lume din România iubește manelele? Ce crezi că le face atât de populare?
Genul ăsta de muzică a despărțit România în două, ca Moise marea, și pe mijloc a traversat o istorie mai lungă decât cei aproape 28 de ani de la Revoluție. Manea-ua este ascultată de 90% din populația României (mă re-fer strict la România), iar cei 10% rămași nu recunosc! Într-adevăr, au apărut prea mulți care nu știu nici să „vorbește“ limba română, dar să mai și cânte, și, probabil, lumea nu mai știe să facă diferența dintre cei buni și cei… nici nu mai știu cum să le mai zic! În fine, una peste alta, e loc pentru toată lumea, doar că locurile diferă!!
Să nu uităm că suntem un popor balcanic și nu are rost să ne ascundem după deget.
Cum ai caracteriza, la modul general, publicul manelelor?
Sunt de părere că publicul manelelor este introdus în toate categoriile de oameni. Cum am mai spus și mai sus, 90% ascultă, 10% nu recunosc. Nu există o caracterizare a publicului, publicul alege, publicul decide, publicul e același: ROMÂNIA.
