Relatările media europene despre moartea preşedintelui Coreei de Nord, Kim Jong-il, au semănat destul de mult între ele, aproape toate punând accentul pe excentricitatea dictatorului, pe poveştile bizare publicate în presa statului comunist despre „Liderul Iubit” (un exemplu ar fi faptul că acesta nu ar fi folosit niciodată o toaletă) şi pe posibilul viitor al ţării după preluarea puterii de către fiul preşedintelui, Kim Jong-un.
Însă nu toată Europa a răsuflat uşurată – sau amuzată – la aflarea veştii decesului dictatorului; la ambasada Coreei de Nord de la Londra (dar şi în alte capitale europene), un grup mic de oameni a venit cu buchete şi coroane de flori, pentru a îşi exprima solidaritatea cu suferinţa poporului nord-coreean. Majoritatea acestor vizitatori sunt membri ai Asociaţiei Prieteniei Nord-coreene – fondată în 2000 de Alejandro Cao de Benos de Les y Perez, un spaniol de viţă nobilă, căruia decedatul preşedinte i-a acordat titlul de cetăţean de onoare al Coreei de Nord, numindu-l totodată „Delegat Special de Onoare al Comitetului pentru Relaţii Culturale cu Ţările Străine”. Conform publicaţiei americane Time, spaniolul nu este plătit pentru aceste servicii – singurul său profit fiind partea care îi revine din tranzacţiile pe care le mijloceşte între Coreea de Nord şi diverşi regizori străini, turişti sau corporaţii interesaţi să viziteze ţara.
„Mulţi sunt sătuli de stilul vestic de viaţă”
În cele şase luni ale anului pe care le petrece în statul asiatic, Cao de Benos poartă numele Zo Sun-il – adică „Coreea este una”. Este drept că spaniolul nu vorbeşte limba coreeană – însă numele i-a fost dat de însuşi Kim Jong-il, astfel încât traducerea este probabil corectă. De altfel, Cao de Benos s-a întâlnit în repetate rânduri cu liderul decedat, iar printre prietenii săi nord-coreeni se numără mai multe persoane care fac parte din nomenclatura Partidului.
Cao de Benos a devenit interesat de Coreea de Nord în 1990, la vârsta de numai 16 ani. Vizitând o expoziţie a Organizaţiei Mondiale de Turism de la Madrid, spaniolul a fost fascinat de prietenia pe care membrii delegaţiei nord-coreene i-au arătat-o: „M-au tratat de parcă aş fi fost fiul lor”, a declarat el cotidianului britanic The Independent. Doi ani mai târziu, Cao de Benos a vizitat pentru prima oară Coreea de Nord, unde pasiunea pentru statul comunist a devenit şi mai profundă: „am găsit acolo nu numai o reflecţie a idealului meu politic, dar şi a idealului meu de viaţă. M-am simţit imediat de parcă aş fi pe jumătate coreean”.
În anii care au urmat, Cao de Benos a reuşit să îi convingă pe liderii partidului comunist al Coreei de Nord să se deschidă mai mult către restul lumii. „Le-am spus că dacă închid uşile complet, nu va intra nimic rău, dar nici nimic bun; nu ne putem ţine prietenii afară”, a afirmat Cao de Benos pentru publicaţia americană Time. Argumentul său este susţinut, spune spaniolul, de e-mailurile pe care le primeşte zilnic de la persoane din întreaga lume care vor să se mute în Coreea de Nord; „unii dintre ei vor să plece acolo pentru că şi-au pierdut locurile de muncă, însă cei mai mulţi sunt sătuli de stilul vestic de viaţă, atât de artificial, cu o rată a criminalităţii foarte ridicată, şi care stă sub semnul consumului”.
Ultimul bastion al comunismului
După cum relatează Time, „prietenii Coreei de Nord sunt atraşi de sentimentul solidarităţii ideologice cu purtătorii ultimului stindard al comunismului, dar şi mai mult de o curiozitate puternică faţă de o societate enigmatică”. Uneori, însă, acest ataşament pentru regimul comunist poate lua forme care par excesive. Un membru al organizaţiei, britanicul George Hadjipateras, intervievat de Time după moartea lui Kim Jong-il, a declarat că „mi-am pierdut propriul tată în septembrie, aşa că trăiesc acum o dublă tragedie”. Deşi Hadjipateras nu a fost niciodată în Coreea de Nord, pentru că nu îi place să călătorească, britanicul admiră totuşi stilul de viaţă al locuitorilor ţării: „Oamenii din Republica Populară Democrată Coreeană nu se plimbă aiurea, ascultând Jay-Z la iPhone, şi nici nu stau în mijlocul străzii înjurându-şi liderii. Însă unde altundeva în lume poţi să eviţi să fii bombardat non-stop de Coca-Cola, McDonald’s, sexualizarea copiilor la televizor sau emisiuni ca Big Brother?”. Hadjipateras este de părere că moartea lui Kim Jong-il nu va schimba nimic în „paradisul muncitorilor” – deşi recentele decesuri ale unor revoluţionari sunt o tragedie: „mai întâi Muammar Gaddafi, apoi Liderul Iubit… „, spune Hadjipateras, adăugând apoi că „nu ştiu cum voi reacţiona când va muri şi Fidel Castro. Nici măcar nu vreau să-mi imaginez”.
