“Ghici ghicitoarea mea”: ce rămâne după răzgândirea lui Traian Băsescu în cazul Arafat

Criza declanşată de intrarea preşedintelui Traian Băsescu în coliziune frontală cu doctorul Raed Arafat, în condiţii de totală lipsă de fair-play prezidenţial – şi faţă de public, şi faţă de părintele SMURD – a escaladat atât de periculos încât o eventuală calmare a apelor nu ar mai fi fost posibilă decât printr-o mişcare spectaculoasă a Guvernului şi Preşedinţiei.

Protestele de stradă presărate de incidente violente au dus la anularea adevăratei dezbateri care ar fi trebuit să ocupe timpul în spaţiul public – cea privind reforma săntăţii -, iar scânteia „Arafat” a acţionat ca un catalizator pentru afirmarea nemulţumirilor diverse faţă de actuala putere, prezente în societate, dar incapabile până acum să se coordoneze.

Cooptarea lui Raed Arafat, din nou, în structurile guvernamentale reprezintă, într-adevăr, o mutare care răspunde criteriilor impuse de  auspiciile zilei, dar va fi ea şi suficientă?

Din punctul de vedere al procesului de elaborare a noii legi a sănătăţii, lucrurile au şanse să se mai aşeze, dar cât priveşte continuarea protestelor de stradă şi efectele finale ale acestora sunt tot atâtea şanse ca mâna întinsă din nou doctorului Raed Arafat să nu aibă un cuvânt decisiv de spus.

Prin urmare, dincolo de pragmatismul dovedit de toate părţile – de Raed Arafat, Traian Băsescu şi Emil Boc – rămân, la cald, mai multe întrebări decât răspunsuri.

Destinatarii lor sunt, date fiind originile conflictului, întâi Preşedinţia, apoi Guvernul. Corect spus, Traian Băsescu şi Emil Boc.

Reprimirea părintelui SMURD în Ministerul Sănătăţii şi în comisia de specialitate însărcinată cu elaborarea unor reglementări noi în sistem este, într-adevăr, meritul celor doi, dar acel pseudo-merit de a deschide ochii măcar în ceasul al 12-lea.

Totuşi,  preşedintele Băsescu rămâne dator să lămurească opinia publică asupra câtorva lucruri extrem de importante:

1. De ce l-a atacat atât de dur pe Raed Arafat, prezentând-ul public drept „duşmanul” reformei sistemului de urgenţe? Au stat la bază sfaturi ale consilierilor, informări sau analize ale serviciilor de informaţii sau o impresie personală ?

2. De ce a purces la atacul contra lui Arafat cu aproape o săptămână înainte ca opinia publică să aibă acces la proiectul de reformă a sănătăţii, adică înainte ca documentul să fie pus pe site-ul ministerului de resort? 

3. De ce s-a răzgândit atât de repede? A se înţelege, ce a stat la baza schimbării de atitudine cu 180 de grade a preşedintelui, în condiţiile în care „duşmanul” de acum trei săptămâni este în prezent reintrodus în camera de comandă a Sănătăţii din această ţară?

Cât îl priveşte pe domnul Boc, dată fiind răsturnarea de situaţie, întrebarea este una singură şi, sunt conştient, deloc originală: aşadar, de ce a fost solidar cu şeful statului – şi la început, şi la sfârşit?

Apoi, după ce vor încerca măcar să ne lămurească asupra acestor inconsecvenţe, Traian Băsescu şi Emil Boc se vor confrunta cronic cu o problemă reziduală: credibilitatea.

De data asta, e cu adevărat imposibil de imaginat în ce fel vor reuşi cei doi să gestioneze acest detaliu, cât timp preşedintele şi premierul nu s-au chinuit să lămurească publicul deschis la minte şi cu privire la ce a stat la baza altei întoarceri cu 180 de grade.

Contemporană cu atacul la Arafat, întoarcerea cu pricina este, din multe unghiuri, mai periculoasă decât cea la care preşedintele, fără să fie contrazis de premier, s-a aventurat în cazul fondatorului SMURD.

Este vorba de interpunerea Parlamentului în actul de justiţie, obicei care face din România un caz unic în Uniunea Europeană, şi pe care, după ani de zile în care a susţinut contrariul, Traian Băsescu şi-l doreşte mai nou dus mai departe decât sub regimul Iliescu-Năstase.

Atunci, nici Opoziţia, nici portavocile ei din spaţiul public nu au mişcat un deget, fiind în perfect acord cu Traian Băsescu, din raţiuni pe care o grămadă de politicieni PSD, PNL, PDL şi UDMR îl cunosc foarte bine. De unde? Din propria experienţă cu procurorii.