În ultimii ani, Europa a fost adeseori un ostatec al disputelor dintre Ucraina şi gigantul petrolier rus Gazprom privind preţul pe care statul est-european trebuia să îl plătească pentru livrările de gaze din Rusia. Ambele partide aveau o carte importantă de jucat: Ucraina era dependentă de gazul rusesc, iar compania Gazprom era, la rândul său, dependentă de gazoductul ucrainean prin care aproviziona, până de curând, întregul continent. În cele câteva rânduri când nu s-a ajuns la o înţelegere, toată lumea a avut de suferit, după cum se arată într-o analiză publicată de cotidianul american The New York Times: Gazprom, pentru că şi-a pierdut credibilitatea ca partener de încredere al Europei, Ucraina, pentru că sistarea tranzitului de gaze către restul continentului a dăunat reputaţiei sale, iar Europa, pentru că teama sa faţă de scăderea rapidă a rezervelor de gaze îi arătau vulnerabilitatea în faţa celorlalţi doi actori. În acest an, situaţia este însă diferită.
Gazul de şist ameninţă Gazpromul
După cum constată Graham Freedman, un analist al companiei de consultanţă Wood MacKenzie, citat de New York Times, „Europa are acum acces la gaz relativ ieftin pe piaţa de energie. Gazele lichide şi gazul de şist fac concurenţă Rusiei – iar aceasta ar trebui să fie îngrijorată”.
Până acum, o treime din importurile de gaze ale Europei proveneau din Rusia – însumând 65% din exporturile Gazprom. Însă piaţa de gaz se află în schimbare, iar, după cum scrie New York Times, „descoperirea unor resurse de gaz de şist în Europa au zguduit poziţia Gazpromului, mai ales în Europa de Est”.
Acesta este un dezavantaj şi pentru Ucraina – care este, totodată, lovită şi de construcţia gazoductului Nord Stream, care leagă Rusia de Germania pe sub Marea Baltică. Jonathan P. Stern, un expert al Institutului Oxford pentru Studii Energetice, este de părere că „Nord Stream face parte din strategia Rusiei de a scăpa de dependenţa de gazoductul ucrainean şi de alte gazoducte care nu se află în posesia sa”.
South Stream sau Nabucco?
De altfel, varianta preferată de Gazprom, care deţine gazoductele din Belarus şi Moldova, este achiziţionarea celui ucrainean – care este, însă, pentru Ucraina un bun prea valoros din punct de vedere politic şi economic pentru a îl vinde, indiferent de preţ, companiei ruseşti. O alternativă a devenit construirea gazoductului South Stream, care ar urma să lege Rusia de sud-estul Europei pe sub Marea Neagră. Acesta ar costa între 16,5-21 miliarde dolari, mai puţin decât gazoductul ucrainean, al cărui preţ (inclusiv îmbunătăţirea sa) ar fi de 28 miliarde de dolari, după cum a declarat Alexei Miller, preşedintele consiliului de administraţie al Gazprom, citat de New York Times.
Construcţia gazoductului South Stream ar putea pune în pericol planul gazoductului Nabucco, care ar urma să treacă prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria şi este prevăzut să transporte gaz din Irak, Azerbaijan, Turkmenistan şi Egipt către vestul Europei, reducând astfel dependenţa acestuia de gazul rusesc. Deocamdată, investitorii se codesc să finanţeze proiectul, deoarece nu există încă contracte cu furnizorii de gaze. În cazul în care Gazprom ar începe rapid lucrările la gazoductul South Stream, Nabucco ar deveni superfluu.
Însă chiar dacă Europa va continua să cumpere gazul din Rusia, diversificarea creată de introducerea pe piaţă a gazelor lichide şi de şist aduce totuşi un avantaj major: odată cu creşterea competiţiei, Gazprom nu îşi va mai putea permite să dicteze preţul aşa cum a făcut-o în trecut – şi una dintre dorinţele principale ale cumpărătorilor europeni (şi mai ales germani) s-ar putea îndeplini: decuplarea preţului gazelor de cel al petrolului, impusă până acum de Gazprom spre detrimentul clienţilor săi.
