Primul om care a propus construcţia unei conducte prin care petrolul rusesc să fie livrat în China se află astăzi în închisoare: Mihail Hodorkovski, fostul preşedinte al grupului petrolier Yukos. Împreună cu Administraţia Naţională a Energiei din China, acesta a început încă din 2000 să pregătească un plan al rutei conductei.
Odată cu arestarea lui Hodorkovski în 2003, proiectul a fost suspendat, fiind în cele din urmă reînvigorat de Transneft, o companie de stat din Rusia, responsabilă cu porţiunea de conductă aflată pe teritoriul rusesc. La darea în folosinţă a conductei în ianuarie 2011, ambele părţi au numit momentul „începutul unei noi ere a cooperării” – însă numai câteva luni mai târziu, mulţumirea partenerilor se stinsese, după cum relatează cotidianul american Washington Post: conform directorului Transneft, Nikolai Tokarev, China a plătit până acum cu peste 100 milioane dolari mai puţin decât se stabilise iniţial. „Bineînţeles că nu a fost tocmai un prilej de bucurie”, este citat Tokarev: „am fost surprinşi, pentru că avem un contract semnat, care ar trebui respectat”.
O analiză din Washington Post constată că principalele motive pentru care înţelegerea ruso-chineză şchiopătează încă sunt neîncrederea reciprocă, frica de dependenţă (a Chinei de energia rusească şi a Rusiei de banii Beijingului) precum şi stilul de a face afaceri al reprezentanţilor ambelor state – care nu sunt nici pe departe la fel de diplomatici precum europenii. „Deşi par să fie partenerii ideali, acesta este un mariaj încheiat în iad”, este de părere directorul unei companii energetice din Vest, citat de cotidianul american; explicaţia acestuia este că „ambele părţi se tem atât de mult să fie mai prejos decât partenerul de negocieri”, încât în cele din urmă poziţiile adoptate în decursul tratativelor se rezumă adeseori la „totul sau nimic”.
Petrolul angolez, înaintea celui rusesc
Deşi deocamdată cooperarea este încă în faşă, un raport recent al Agenţiei Internaţionale pentru Energie estimează că până în 2035, 20% din încasările Rusiei provenite din vânzarea de petrol şi gaz vor veni din China – un pas uriaş, având în vedere că astăzi, acestea nu depăşesc 2% din total.
În ultimii 10 ani, consumul de petrol al Chinei aproape s-a dublat, după cum relatează Washington Post, iar în căutarea de noi resurse, Compania Naţională de Petrol a Chinei, CNPC, a încheiat acorduri atât în Orientul Mijlociu cât şi în Africa. În primele zece luni ale anului 2011, principalii furnizori de petrol ai Chinei au fost Arabia Saudită, Angola şi Iran, Rusia venind abia pe locul patru – deşi este cel mai mare producător de petrol din lume. De asemenea, Rusia dispune de cele mai mari rezerve de gaz natural – ignorate până de curând aproape în totalitate de către statul chinez; abia recent, Beijingul a decis să pună gazele naturale în centrul politicii sale energetice, consumul urmând să se dubleze în următorii cinci ani. De altfel, gigantul rus Gazprom şi CNPC poartă de peste 10 ani tratative privind construcţia unui gazoduct şi semnarea unui contract privitor la livrarea de gaze, care ar putea însuma până la 1.000 mililarde dolari. Însă, scrie Washington Post, „nu numai că construcţia nu a început, dar traseul gazoductului nu a putut fi stabilit nici măcar cu o aproximaţie de 1.500 de kilometri”.
Când spionii devin directori
Atât în Rusia cât şi în China, sectoarele energetice sunt dominate de companii de stat – iar cei de la vârful companiilor respective au adeseori legături atât cu alte agenţii guvernamentale cât şi cu serviciile secrete. Conform Washington Post, Tokarev, directorul Transneft, a lucrat alături de Vladimir Putin la KGB, în timp ce unul fost director al CNPC, Zhou Yongkang, este un membru al Biroului Politic al Partidului Comunist, insituţie responsabilă, printre altele, şi pentru serviciile secrete – ceea ce ar putea explica neîncrederea reciprocă.
Şi în opinia lui Mihail Hodorkovski, citat de Washington Post, funcţionarii statului – ai celui rus, după părerea sa – sunt una dintre cele mai mari probleme ale relaţiei dintre cele două state, aceştia „demonstrând Chinei că ambiţiile şi certurile interne sunt mai importante pentru birocraţia rusă decât seriozitatea în cadrul parteneriatului”.
