Câteva încercări de manifestare publică soldate recent cu descinderi de dube şi oameni săltaţi sunt cel puţin tulburătoare, sugerând că în România statul de drept şi libertatea de exprimare sunt doar mofturi permise doar atât timp cât nu deranjează prea mult. În mai mult rânduri, câteva zeci de persoane au fost reţinute şi amendate fără să existe un lanţ transparent de proceduri şi responsabilităţi şi, mai grav, împotriva legii.
Constituţia României este explicită în a garanta libertatea adunărilor publice iar legea este destul de bine calibrată, perfectibilă în unele puncte dar de un echilibru aproape solomonic în altele. Astfel, procedura de notificare, impropriu redenumită în uzul curent “autorizare”, presupune că organizatorii trebuie să “declare” adunarea cu cel puţin trei zile înainte. La rândul său, pe baza declaraţiei, primăria poate decide interzicerea adunării, în termen de două zile. Legea este net favorabilă tot autorităţii de stat, care poate în continuare să ia decizia finală, cerându-i în schimb doar să-şi asume în mod transparent asumarea deciziei.
Concret, orice adunare devină legală în momentul notificării. Mingea ajunge în terenul autorităţii, care dacă vrea să răstoarne starea de fapt trebuie să iniţieze în mod explicit interdicţia şi să-şi asume riscul ca ea să fie ridiculizată public respectiv răsturnată în justiţie. De asemenea, punerea în practică trebuie să urmeze o procedură transparentă, în care să fie clar cine a luat decizia, unde şi cum a fost comunicată, respectiv cine a dat ordinul executiv ca ea să fie pusă în practică.
Şi mai concret, un anunţ de genul “această adunare nu are autorizaţie” este de-a dreptul ilegal, singura formulare potenţial acceptabilă fiind “această adunare a fost interzisă de X prin decizia Y” (şi dacă e cazul “decizie confirmată de judecătoria Z”). Şi totuşi, statul alege să nu respecte propria lege.
Aceste lucruri pot părea tehnicalităţi, dar ele reprezintă diferenţa dintre un stat autoritar dar totuşi responsabil şi unul discreţionar şi poliţienesc. În primul caz, cu judecători responsabili faţă de comunitate, jandarmii sunt pasibili de-a fi judecaţi pentru abuz în serviciu respectiv reţinere ilegală.
Sigur, problema este însă mult mai complexă. Pentru ca un astfel de mecanism să funcţioneze bine este nevoie de susţinere publică, or mulţi cetăţeni au impresia că “organele” ar avea prea puţine, nu prea multe puteri discreţionare. Este nevoie ca judecătorii să fie în stare să interpreteze legile în spiritul democraţiei, dar nu există un mecanism de responsabilizare. Este nevoie ca avocaţii să ştie ce să le ceară judecătorilor, însă prea mulţi au fost ei înşişi judecători sau procurori şi încă gândesc în aceiaşi termeni. Trebuie ca arhitectura instituţională să fie corelată cu legea, or simpla prezenţă a Jandarmeriei într-un context public lipsit de distrugeri sau violenţe ar trebui să fie deja considerată excesivă.
În cele din urmă, chiar existenţa Jandarmeriei ridică semne de întrebare. De ce este nevoie ca o instituţie care se ocupă de probleme interne să fie militarizată? Care este rostul acestei organizări, altul decât cel demonstrat istoric – ca la nevoie Corpul să servească împotriva şi nu în favoarea propriilor cetăţeni?
