Nu mai ţin minte „Little big man”, filmul cu Dustin Hoffman în rolul principal, dar era pe acolo o încercare de a spune o poveste a secolului al XIX-lea american, greu de zis cât inventată şi cât reală, a unui pistolar care nu avea deloc talia lui John Wayne. Fiindcă nu talia garantează dibăcia. Cam asta mi-a sugerat întâlnirea cu spaţiul teatral excentric de la Romexpo, „Teatrul Teatrelor”, şi cu spectacolul de inaugurare propus de cei de la Teatrul de Comedie sub bagheta lui Silviu Purcărete, „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, după Eugène Labiche.
Că, totuşi, comedia e genul cel mai dificil, e deja un loc comun. Că o comedie presupune râsul fără aparate suplimentare de gâdilat în tălpi (nicio metaforă aici) par a nu o şti prea mulţi. Prestidigitaţia creatorului de bună-dispoziţie cu tâlc ţine mai degrabă de mersul pe sârmă şi de pointilism. Ceea ce se şi întâmplă graţie a trei actori (Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Mihaela Teleoacă/Dorina Chiriac) ajutaţi de ferăstrăul şi de instrumentele de percuţie ale lui Lucian Maxim şi de grupul de manipulatori ai unei serii de şifoniere mobile cu oglindă, într-una dintre halele din stânga pavilionului central.
Publicul este dispus de o parte şi de alta a spaţiului de joc, acesta din urmă constituindu-se, în definitiv, într-un soi de punte între lumea din afară – cea în care se cade pe scările extrem de bine lustruite, cu zgomote multiple de harababură, şi de unde vin sunetele de tobă şi vântul de furtună ale geloziei, dar şi ale celorlalte pericole ale realului – şi culisele personale ale proaspăt îmbogăţitului locatar. Fiindcă dumnealui Laverdure (George Mihăiţă într-un rol extrem de bine cumpănit), chiar într-o zonă de trecere îşi trăieşte începutul de senectute, între condiţia de fost valet şi cea de rentier bun pentru accesarea „lumii bune” în care, se poate băga mâna în foc, nici că va ajunge vreodată. Un „burghez gentilom” cu toate necesarele ingrediente. Dacă axa spaţiului de joc arată aşa, nici axa perpendiculară pe aceasta, desenată de poziţionarea spectatorilor, nu e altceva, sugestia ironică părând a conchide că, vorba lui Jules Renard (doar suntem în perimetrul cultural francez), „burghezii sunt întotdeauna ceilalţi”. Prin urmare, pe seama lor ne putem distra. Numai că, atenţie, dinspre cei de peste drum (în fine, de peste scenă) la fel se vede!…
Pe „puntea” lui Oscar Laverdure (nume cu dichis propus de Labiche, fiindcă duce cu gândul şi la verdele proaspăt al naturii, dar şi la legume, la zarzavat, la condiţia ca atare a personajului şi la păguboasele lui aspiraţii) urcă două personaje: valetul cam prostovan, dar abia el verde erotic şi bântuit de şmecheria rurală, Gaspard (H. Mălăele) şi croitoreasa Fideline, nume care şi el, diminutivând fidelitatea, descrie o fată veselă şi bine orientată care, pe apucate, nici vorbă să îşi neglijeze hormonii.
Cadrul fiind pus la punct, Purcărete are grijă să urmărească detaliile şi să imagineze situaţii pentru verva celor trei actori. O comedie când explozivă (fiindcă explodează totul, de la unul dintre şifoniere până la canistre cu benzină, unele la vedere, altele la ascultare), când urmărită în gesturi, grimase şi reacţii ţinând de măiestria actoricească (jocul erotic al cusutului cămăşilor, conflictul lui Gaspard cu oglinzile, războiul dintre acesta şi iubitul de la regiment al croitoresei, cu explozibili şi iatagan), mereu în relaţie cu publicul întrucât, nu-i aşa, toţi într-o oală (pe o punte) suntem. Pierduta jartieră a Fidelinei la răsturnarea poştalionului cu jandarmi amorsează conflictul, decepţia în amor, dar şi amiciţia dintre personajele masculine, în definitiv variante la două vârste ale aceleiaşi condiţii. Frişca, fumul, talmeş-balmeşul dinaintea finalului sunt schimbate într-o surâzătoare tandreţe, cei doi visând nu la cehoviana Moscovă, ci la Veneţia, pe unde ar fi să fie Gaspardo şi Oscardo. Alte nume, alte încăperi şi-atunci alte vieţi!…?
Chiar dacă se pierd şi jartierele şi iluziile, cum să zic, mai sunt pe lume destule jartiere şi, aşadar, şi iluzii pentru care să merite buna-dispoziţie. Drept pentru care se ridică şi soarele-candelabru al Veneţiei, la încheierea unei comedii care este exact ceea ce trebuie să fie. S-o recunoaştem, lucru destul de rar.
