Deşi titlul este identic cu al unei pelicule cult a lui Claude Chabrol din 1959 şi tot franţuzescul, semnat de Jean-Charles Tacchella în 1975, care a fost urmat şi de un remake în America, în 1989, n-are nicio legătură cu cele menţionate, doar că este unul din categoria celor foarte bune.
Producţia spaniolească, arătată în avanpremieră la TIFF-ul de anul acesta, ediţia a-X-a, este absolut cuceritoare şi te face să regreţi că nu eşti bărbat şi că n-ai măcar doi veri primari! Legătura dintre ei pare mai solidă şi mai subtilă decât între fraţi, fiecare cu câte o personalitate extrem de originală, începând cu părăsitul înainte de nuntă şi continuând cu văzduhistul care se plânge adesea că sufletul încearcă să-i evadeze din trup, leşină din te miri ce şi are un ochi acoperit, precum piraţii, ori cel foarte cu picioarele pe pământ şi enorm simţ practic.
Principalul: Quim Gutierrez, frumuşel foc, nu se ştie de ce rămâne singur în faţa altarului (probabil visul oricărei femei, având în vedere că de obicei ele sunt victimele abandonului din lipsă de curaj). Exasperat după ce bombăne zdravăn fata, pe care o iubeşte în continuare, decide să plece undeva la ţară, în căutarea primului amor, Martina, o splendidă spanioloaică, focoasă rău, născută la Valencia acum 31 de ani, Inma (Inmaculada pe numele ei adevărat) Cuesta. Ea are şi un băieţel tare dulce, în scenariul semnat tot de realizator, un puşti uşor depresiv şi plin de idei, dintre cele mai bizare, inventând jocuri stranii, dar care pot da idei strălucite. E de remarcat cam cum arată un sat într-o ţară atât de frecventată de români, latini de-ai noştri, şi cât de eleganţi sunt bărbaţii în zi de sărbătoare, ceea ce cred că o să ne mai ia câteva sute de ani, ca să-i ajungem din urmă.
Ca să fie cât mai de succes la public, decorul ales este undeva pe malul mării, dar şi cu stânci ca de munte în jur, plus un bâlci, aşa cum există prin multe locuri pe lumea asta, pentru că nu oricine are norocul unui EuroDisney. Oamenii se mulţumesc şi cu itinerantele, care se strecoară de pe malul Tamisei până în Coasta Cannes-ului! Scena din deschidere e filmată, după cum ne-a obişnuit şi Adrian Sitaru cu „Din dragoste cu cele mai multe intenţii”, actorul neavând interlocutori vizibili, ci doar camera, sugerându-ni-se că ni se adresează nouă preponderent. Totul e conceput cu multă senzualitate, dar şi umor şi duioşie, realizatorul lăudându-se chiar cu faptul că este proiectul care i-a ieşit cel mai aproape de ce şi-a dorit. Mă întreb câţi alţi creatori pot declara cu mâna pe inimă acelaşi lucru?
Cadrele în sine sunt dintre cele mai speciale, filmarea de sus din biserică rămânând una de reţinut. Muzica ajută enorm şi punctează fără să deranjeze. Temperamentul hispanic nu se dezminte, iar încercările bărbăteşti sunt şi ele general valabile. Inclusiv agăţatul fetelor ori holbatul pe plajă. Mesele de familie complicate şi de invidiat pe ecran ar putea fi şi ele o sursă de inspiraţie pentru nişte întâlniri occidentale, chiar şi la ţară. Un personaj adiacent este un fel de înţelept cu mult alcool la bord, specialist în pescuit, binecuvântat cu o fată splendidă, dar puţin cam… prostituată. Conflictul dintre cei doi încearcă să fie stăvilit de un mediator de ocazie, mustăciosul Sardinucă, bărbatul care e convins că le ştie pe toate. Din galeria doamnelor (mai mult sau mai puţin) nu lipseşte nici lipitoarea care distruge orice personalitate, prostindu-l pe un fraier căruia îi şi place să se lase încălecat.
În plus, aveţi şi o reţetă sigură, deşi uşor periculoasă, cum să scăpaţi de toate angoasele din lume. Şi o recomandare: faceţi-vă un bilanţ al verilor şi vedeţi dacă v-ar ieşi un scenariu!
VERII/PRIMOS
5 din 5 stele
Spania, 2011, 1h 38min.
Regia: Daniel Sanchez Arevalo.
Cu: Quim Gutierrez, Raul Arevalo, Adrian Lastra, Inma Cuesta, Clara Lago, Nuria Gago.
Distribuit de Transilvania Film
