Partidul Popular spaniol era creditat, înaintea alegerilor legislative de ieri, cu un avans de peste 10% faţă socialişti. Chiar dacă liderul PP, Mariano Rajoy, va câştiga majoritatea absolută în parlament, problemele economice ale Spaniei par insolubile.
În inima Spaniei, în regiunea Castilla-La Mancha, înghesuit între morile de vânt, aeroportul nou-nouţ de 1,1 miliarde euro din Ciudad Real a devenit ultima victimă a crizei, după ce ultima cursă comercială a fost anulată în luna octombrie, scrie The Economist. Aeroportul se numeşte Don Quijote şi este esenţa a ceea ce se întâmplă azi în Spania, scrie publicaţia londoneză, care sugerează că misiunea noului guvern de centru-dreapta ieşit din alegerile de ieri este la fel de lipsită de speranţă precum aventurile eroului lui Cervantes.
Aeroportul din Ciudad Real este unul dintre multele proiecte de investiţii de infrastructură sau imobiliare prost gândite, care au trebuit abandonate în 2008, când criza financiară a determinat implozia bulei imobiliare spaniole. Rezultatul este şomajul de 22,6%, cel mai mare din Uniunea Europeană, care în cazul tinerilor între 16 şi 24 de ani atinge 46%. După o creştere anemică de 0,4% în primul trimestru al anului şi 0,2% în cel de-al doilea, economia spaniolă a revenit la 0,00% şi se aşteaptă o revenire a recesiunii în 2012. În aceste condiţii există puţine şanse ca Spania să-şi poată respecta ţinta de deficit de 6% pe care şi-a fixat-o pentru anul viitor. Pieţele au făcut rapid calculele astfel că, joia trecută Spania a fost obligată să ofere o dobândă de 7% pentru obligaţiunile pe zece ani, un nivel considerat nesustenabil. În comparaţie, Germania plăteşte o dobândă de numai 1,8%, cu toate că are deja o datorie mai mare decât Spania, care cu 65,2% din PIB se află mult sub media europeană. Problema Spaniei este că datoriile private acumulate de gospodăriile spaniole în 2010 după prăbuşirea pieţei imobiliare s-au ridicat la 90% din PIB iar cele ale companiilor la 205% din PIB, şi, în consecinţă, băncile spaniole încă îşi trec la „active” credite problematice şi imobile şi terenuri confiscate în valoare de 176 miliarde euro. Băncile spaniole sunt subcapitalizate, împrumuturile sunt prohibitive, mobilitatea forţei de muncă, redusă, iar productivitatea, în cădere liberă.
În această situaţie, guvernul Rajoy va trebui să adopte măsuri de austeritate drastice, în condiţiile în care reducerea de 5% a salariilor din sectorul public şi mărirea vârstei de pen-sionare de la 65 la 67 de ani, operate de predecesorul său José Luis Rodriguez Zapatero au scos deja zeci de mii de oameni în stradă şi au dat naştere mişcării „indignaţilor” – un fel de Occupy Wall Street avant la lettre -, care cer naţionalizări de bănci şi companii private şi extinderea programelor sociale. După Irlanda, Portugalia, Grecia şi Italia, guvernul Zapatero este cel de-al cincilea cabinet al unei ţări din grupul PIIGS – statele cu probleme situate la periferia Europei – care urmează să fie sacrificat.
Cu toate acestea, guvernul Rajoy se confruntă deja cu o armată formidabilă de mori de vânt şi, scrie The Economist, „mâine va fi deja prea târziu” pentru a declanşa această luptă fără şanse de victorie.
