Bugetul de stat din 2012 va fi, probabil, cel mai dificil din ultimii aproape zece ani. Anul este grevat de patru constrângeri, fiecare în parte capabilă să dea peste cap toate calculele. Tentaţiile electorale, deficitul mic, ţinta ambiţioasă de încasări şi dobânzile imprevizibile sunt riscurile care grevează asupra unui buget pe muchie de cuţit.
Anul electoral este inamicul tradiţional al repsonsabilităţii fiscale. Riscul unui derapaj pare acum sub control, însă o clasă de politicieni care au fost în stare cândva să genereze unanimităţi sinucigaşe reprezintă o vulnerabilitate, nicidecum o garanţie. Faţă de momentul 2008, sunt două diferenţe. În primul rând, promisiunile politice fără acoperire sunt mult mai greu de crezut după ce ultimele au fost încălcate. În al doilea rând, un derapaj bugetar riscă să fie penalizat cu o încetare de plăţi imediată, care să le explodeze în faţă celor care l-au provocat.
Deficitul bugetar mic este un test teribil pentru felul în care va fi privită România în viitor pe pieţele internaţionale. 1,9% este o performanţă nemaiatinsă din 2004, cu deosebirea că atunci bugetul a fost ajutat de o creştere economică substanţială. O altă premieră ar fi că, dacă ţinta va fi atinsă, România va duce la zero deficitul primar, adică diferenţa dintre deficitul total şi costul cu dobânzile. De asemenea, ţinta deschide drumul către un buget perfect echilibrat din 2013, situaţie în care este preferabil să ajungi de voie, decât de nevoie.
Desigur, reducerea deficitului este o pastilă amară. Chiar şi banii împrumutaţi ajută economia să crească, măcar pe termen scurt, iar întoarcerea pe propriile picioare provoacă o aparentă recesiune. Din acest motiv, este foarte importantă calitatea ajustării bugetare, care ar trebui să taie în principal din investiţiile cu dedicaţie sau din achiziţiile la preţuri umflate, protejând nivelul pensiilor sau al cheltuielilor sociale critice, din sănătate şi educaţie.
Creşterea prognozată a încasărilor, de 7%, este o ţintă mai mult decât ambiţioasă în condiţiile în care economia e prevăzută să crească doar cu 2%. Indiferent dacă banii vor veni din combaterea economiei negre (puţin probabil) sau din stoarcerea mai temeinică a contribuabililor cinstiţi (testat şi confirmat), mai mulţi bani la buget înseamnă mai puţini în buzunarele companiilor şi ale consumatorilor, adică încă o frână în faţa redresării. Până acum, prognozele ambiţioase de creştere a încasărilor au sfârşit rău. În 2008, deficitul bugetar prognozat a fost dublu faţă de estimări. În 2009, bugetarii au încheiat anul în concediu fără plată. În 2010, salariile au fost tăiate iar taxele – mărite la jumătatea anului. Determinarea guvernului de-a respecta deficitul poate avea şi o componentă de rău-augur. Dacă previziunile nu se vor îndeplini, este posibilă o nouă majorare de taxe care să transforme recesiune într-un inovator triplu-V.
Dobânzile imprevizibile sunt riscul cel mai redus dintre toate, însă cel mai greu de gestionat în momentul în care se materializează. Pentru primele trei, există pârghii care teoretic pot fi manevrate, în caz că ar exista competenţă şi determinare. Dobânzile însă depind în mare parte de toanele pieţelor internaţionale. Toată criza datoriilor suverane ţine de imposibilitatea statelor de-a se refinanţa la dobânzile la care s-au obişnuit. România a fost până acum la adăpost, dar nimeni nu poate garanta că suficienţi cumpărători se vor prezenta, la nesfârşit, la licitaţiile trezoreriei. Banca Naţională poate rezolva o parte din problemă reducând dobânda de poltică monetară, însă nu poate călca prea mult pe această pedală fără a risca să aducă înapoi inflaţia care tocmai s-a domolit. Chiar şi cu “deficit zero”, România va continua mulţi ani să caute refinanţare pentru împrumuturile vechi, la dobânzi greu de anticipat şi în mijlocul unor pieţe ostile, care au îngenuncheat deja ţări mult mai puternice.
Citeşte şi Va suporta România povara creditelor?