Dacă prin tăierea la jumătate a datoriei publice a Greciei, partea rămasă din datorie ar deveni plătibilă (desigur cu un efort de austeritate ce ar reveni poporului grec), varianta aleasă pentru înfruntarea gravelor probleme ale datoriilor din zona euro, variantă incluzând respectiva înjumătăţire, ar fi reprezentat într-adevăr o soluţie.
Din păcate, partea rămasă din datoria publică grecească este imposibil de plătit, orice efort de austeritate ar fi impus! Datoria este în continuare prea mare pentru a fi achitată. În plus, programele de austeritate deja impuse în Grecia duc inevitabil la o scădere a economiei, complicând şi mai mult sarcina achitării datoriei. Ca atare, problemele generate pentru zona euro de către datoria Greciei rămân de fapt intacte. Ca şi cele create de datoria altor ţări din zona euro.
Indiferent dacă se recunoaşte sau nu, problemele datoriilor, odată trecute de anumite limite – şi aceste limite au fost supradepăşite de mult! -, nu mai pot fi rezolvate fără falimente, adică fără a fi plătite de cineva în mod net şi încă de la începutul tratamentului. Tot transferate de colo-colo, nu se face altceva decât se produce o adâncire a acestora în cerc vicios.
Actualele datorii publice uriaşe din zona euro sunt, desigur, în parte lăbărţări ale cheltuielilor statelor în scopuri politice sau chiar populiste, dar, în principal, sunt de fapt preluări statale ale unor angajamente financiare instabilizatoare făcute de sectorul financiar-bancar privat în scopuri de profit lejer şi rapid prin redistribuiri masive şi necontrolate în defavoarea sectoarelor reale ale economiei. Cazul Greciei este prin sine semnificativ. Oricât ar fi vrut statul grec să se întindă peste plapuma proprie şi oricât ar fi minţit, datoria sa nu ar fi ajuns atât de dramatică pe cât este dacă nu s-ar fi găsit bănci, fonduri de investiţii şi individuali privaţi, nu doar din Grecia, dar şi masiv din străinătate, gata să se expună financiar peste măsură pentru profituri facile din speculaţii şi alte plasamente asemănătoare care nu vizează investiţii în afaceri. De fapt, mai semnificative sunt cazurile ţărilor nordice, în frunte cu Germania, unde datoriile publice au ajuns şi acolo uriaşe, cu toate că ţările respective nu pot fi acuzate de indisciplină financiară şi cu atât mai puţin de dezmăţ în cheltuirea banului public. Nu populismul, ci preluarea statală a consecinţelor dezmăţului din sectorul financiar-bancar privat, transformat într-un fel de cazinou, a dus, numai în ultimii trei ani de criză, la o creştere cu 20 de puncte procentuale în PIB a cuantumului datoriilor publice pe ansamblul zonei euro! Şi dezmăţul din cazinoul financiar-bancar privat a continuat pentru că se ştia că ravagiile vor fi preluate de către state. Trebuie să fii chiar idiot să nu te întinzi la caşcaval când ştii că nu păţeşti nimic!
Este corectă abordarea asupra căreia a insistat cancelarul german Merkel – de a pune, în principiu, şi sectorul privat să suporte pierderile din înjumătăţirea datoriei greceşti -, dar, concret, abordarea este doar o aparenţă menită a o face comestibilă pentru contribuabilul german care s-a opus făţiş „ajutorării” Greciei! Căci, dacă se observă bine, în pachetul de măsuri de la Bruxelles, ceea ce se taie din datoria Greciei apare într-o creştere a necesarului de recapitalizare a băncilor, recapitalizare care dacă nu va găsi resurse la acţionari va fi finanţată tot de către state, adică tot de către contribuabili. Nemaivorbind de faptul că oricine se poate simţi îndreptăţit de acum înainte să ceară tăieri de datorii. Şi, slavă Domnului, pretendenţi sunt mulţi!
Statele constituie creditorul de ultimă instanţă. Şi, odată rostogolite datoriile în ograda lor, statele nu le pot întoarce în sectorul privat de unde vine grosul decât dacă schimbă regulile jocului, adică dacă îngrădeşte prin reglementări cazinoul din sistemul financiar-bancar privat şi stabileşte clar că nu îi mai compensează pierderile şi acoperă ravagiile! Încercările de a imagina soluţii lăsând în continuare acest cazinou să-şi facă de cap – aşa cum s-a procedat la Bruxelles – nu realizează altceva decât o mică amânare a incendiului.
Ilie Şerbănescu este -analist economic