Show must go on | OPINIE

Îmi pare rău de timpul pierdut scriind mereu despre aceleaşi lucruri, cu vorbe împachetate frumos, dar cuprinzând în esen­ţă acelaşi conţinut. Mi-e lehamite de spectacolul cu miniştri, parlamentari, directori perindându-se succesiv în faţa noastră, luându-şi vorbele mult prea în serios. Vorbe spuse cu emfază în conferinţe regizate în hoteluri luxoase, ori sub candelabrele strălucitoare care luminează Casa Poporului. În aplauzele de final, sub scurgerea implacabilă a timpului, ce a mai rămas în picioare din ţara asta se va prăbuşi brusc, ca o conservă ruginită, atârnată ani la rând într-un copac.

De zece ani scriem despre legea salarizării şi parc-a fost şi nu e. Tot cam de atâţia ani am umplut tone de hârtie despre cum vom împânzi ţara cu autostrăzi, vom construi hidrocentrale, noi reactoare, vom avea atâta electricitate că vom traversa cu ea Marea Neagră până departe, la turci. Vom relansa turismul şi ţara va înflori spectaculos precum cireşii japonezi. De zece ani scriem îmbătând poporul cu aceste vise măreţe. Dar în tot acest timp singura realitate este că ţara a îmbătrânit, renun­ţând la vise rând pe rând. Cei disperaţi au rupt uşile, căutând şi făcând faptele pe alte meleaguri.

Tot ce-a fost falnic odată s-a învechit. Am stat, copil fiind, nopţi întregi la cozi nesfârşite pentru o jumătate de litru de lapte. Nu am uitat. Şi tot acest sacrificiu a fost inutil. Tot ce s-a construit prin suferinţa oamenilor de rând a fost distrus, bucăţică cu bucăţică, după ce s-a jumulit tot ce s-a putut. Marile fabrici au oprit benzile de lucru şi au stins lumina, hidrocentralele au fost uscate de bani, termocentralele pârâie din încheieturi, minerii nu mai au nici lămpaşe să intre în întuneric, ca să scotocească pământul de ce ne mai poate da, rafinăriile s-au închis rând pe rând, industria petrochimică mai e doar o amintire, la fel ca multe alte sectoare din economia asta vlăguită. Toate au dispărut sau, dacă nu, sunt ca o conservă agăţată într-un copac. Trec peste ea veri călduroase, ploi lungi şi reci, ierni geroase, o vedem crezând că va rămâne veşnic acolo, până într-o zi, când o găsim la pământ.

M-am plictisit de ritualul vorbelor voastre la televizor, spuse cu un aer relaxat după ce vă întoarceţi de la pescuit şi ieşiţi dimineaţa din vilele luxoase aflate în proprietatea mătuşilor. Ani la rând m-am otrăvit încet scriind nu numai despre promisiunile fără fond, ci şi despre hoţiile voastre. Am scris cu patimă, plângând de mila oamenilor rămaşi fără pâine după ce aţi mai lichidat o companie de stat, de a pensionarilor săraci, care îşi dau cei doi bănuţi din pungă pe medicamente, în timp ce parlamentarii îşi trag pensii speciale şi salarii mai grase, să aibă de costume şi de mers zilnic la coafor. De mila şoferilor omorâţi în trafic, pe drumurile interminabile spre casă. Săptămâni întregi m-au urmărit imaginile de coşmar din accidentul surprins într-o seară pe DN1, când mă întorceam spre casă. M-am dat jos din maşină ca să scriu povestea unui şofer grăbit, catapultat de bordura din mijlocul drumului într-o maşină de pe contrasens, în care o mamă de 36 de ani îşi ducea copilul acasă. Aş fi putut fi eu în locul ei, fiindcă e drumul meu spre casă şi ultimele corecturi la un articol m-au mai reţinut o jumătate de oră. Aveam aceeaşi vârstă cu victima, întâmplător avusese şi ea aceeaşi meserie, avea o fetiţă de vârsta fetiţei mele… Am plâns gândindu-mă la copilul nevinovat, rămas fără mamă, la părinţii rămaşi fără copil, la soţul rămas fără iubită. Am scris cu disperare şi cu lacrimi în ochi împotriva responsabililor de la drumuri, care de aproape zece ani nu au fost în stare să separe cu parapete sensurile de mers pe o bucată de drum de câţiva kilometri unde frecvent aveau loc tragedii. În birourile lor dichisite făceau planuri, ba chiar master-planuri, fără să poarte doliu pentru cei morţi din vina lor.

M-am otrăvit încet, scriind de satele fără drumuri, de staţiunile turistice ruinate, de cei un sfert din copiii ţării care abandonează şcoala, ducând cu încă o generaţie mai departe sărăcia, nepu­tinţa şi ignoranţa. De poliţişti omorâţi în secţii, fără colegi pe tură, din lipsă de personal, de medici exploataţi şi pacienţi umiliţi, de croitorese şi lucrătoare în fabrici de încălţăminte umilite de patroni italieni.

Am scris despre toţi câte puţin, de mila lor, sperând să le fie mai bine, deşi nici mie nu îmi era, că, nu-i aşa?, şi presa a ajuns o conservă ruginită. Acum scriu iar despre promisiunile voastre de salarii maaari, despre cum faceţi şi desfaceţi impozitele, punând presiune pe nişte inspectori fiscali cărora le-aţi redus banii şi pe nişte servere care stau să crape. Dacă aş avea mai mult simţ al umorului, aş putea chiar să îmi desfac o bere şi să mă distrez, uitându-mă la voi ca la o comedie bună. Şi, desigur, energia e un sector „strategic“, dar puneţi la cârma companiilor tot felul de lipitori de afişe. Aici nu sunt singură: şi energeticienii adevăraţi, cei care au mai rămas, plâng în sinea lor, vă asigur.

Plasaţi strategic şomeri sau secretare cu prieteni la partid în companii bănoase, semn că nu e totul pierdut în ţara asta, încă mai e de furat. Noii miniştri ne promit că nu vor tăia niciodată salariile umflate cu pompa, de parcă ar controla universul care fierbe şi ar sta 20 de ani în funcţii, nu câteva luni, în cel mai fericit caz un an, hai, doi.

Dar, dacă tot veni vorba, vă dau eu un exemplu că ce spuneţi azi nu mai e valabil mâine: chiar în anul în care am născut primul copil, indemnizaţia de creştere a copilului a fost tăiată de la 85% din salariu la 1.200 de lei fix. Mamă aproape eroină, am născut încă unul şi după aproape cinci ani de crescut doi copii în vremuri de criză, cu buget de subzistenţă, fix când am redevenit plătitoare de taxe în câmpul muncii, indemnizaţia a revenit la 85%. Ghinion, cum ar veni! În rest, rămâne cum aţi stabilit.

În toamnă, primul copil va merge la şcoală, aia de care îmi e frică, deşi o reformaţi în fiecare an, când mai lucraţi la câte o lege a educaţiei. Cu noroc şi răbdare, copiii mei vor supravieţui sistemului abrutizant şi vor ajunge la facultate, într-o ţară străină, dacă lumea va mai fi la fel cum o ştim acum. Copiii sunt marea mea realizare în această lume plină de zgomote inutile, reperul meu concret care îmi arată ce ridicole sunt toate aceste promisiuni deşarte, pe care le faceţi ani la rând. În timp ce copiii mei cresc, voi continuaţi să discutaţi despre legea salarizării sau de cea a parteneriatului public-privat. Ce ruşine! Aproape că îmi vine să râd de penibilul situaţiei.

Iar spectacolul trebuie să continue, fiindcă după ce se trage cortina vă trăiţi viaţa din plin, mergând la pescuit peşte oceanic sau bând co­ck­tailuri pe terase înconjurate de ape turcoaz. Amărâţii stau cu ochii mari în televizor, aşezaţi la o masă goală, fiindcă bucatele le-au fost furate de cei care ieri şi azi şi mâine ne mint frumos, cu un aer nemuritor şi cu gândul la plajele fine din Brazilia. Dar nu renunţ încă. Voi continua să scriu despre voi, fiindcă în tot acest spectacol ne-aţi subestimat rolul. Am ruginit, dar încă nu am căzut.