Căinţa naţională face din nou prima pagină, aşa cum a făcut-o cu o frecvenţă remarcabilă în anii trecuţi. În 2008, premierul de atunci al Australiei, Kevin Rudd, cerea iertare aborigenilor din ţara sa, în vreme ce Regina Elisabeta a II-a a făcut acum câteva luni un gest impresionant de regret în Irlanda. Iar acum, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a reluat cu ocazia unei vizite în Caucaz sfatul său către turci de a se „căi” pentru masacrele comise în 1915 împotriva armenilor de regimul otoman în destrămare.
Sarkozy ar fi, desigur, surprins dacă i s-ar spune că aceeaşi logică ar impune o declaraţie de căinţă a statului francez către Algeria, ca să nu mai spunem de una către soldaţii care au luptat sub steagul francez, aşa-numiţii „Harki”, dintre care mulţi au fost abandonaţi în faţa unei sorţi cumplite când Franţa a părăsit în grabă ţara. Cât despre cei care au reuşit să supravieţuiască şi să treacă Mediterana, Franţa i-a aruncat în ghetouri segregate, uitate de lume.
Pentru mulţi lideri politici şi analişti, căinţa e o formă nelalocul ei şi un exces de sensibilitate. Istoria e dură, spun ei. Şi, în plus, de unde să înceapă cineva cu scuzele sau unde să termine cu ele? Să ne cerem iertare pentru cruciade, pentru distrugerea oraşelor germane de către armatele Regelui Ludovic al XIV-lea în secolul al XVII-lea, pentru a nu mai aminti de cele ale lui Napoleon? Nu cumva rezultatul ar fi transformarea istoriei într-un permanent ciclu de regrete?
Dar, într-o eră a globalizării, care cere transparenţă şi implică interdependenţa, căinţa poate fi privită ca instrument de bună guvernare. O ţară care a ridicat covorul miturilor şi indiferenţei sub care au fost măturate laturile negative ale trecutului său e mai capabilă să se administreze bine atât pe sine, cât şi relaţiile cu alţii.
Japonia nu a învăţat niciodată să interacţioneze cu vecinii săi în felul în care Germania s-a deprins după al doilea război mondial să coopereze cu viitorii ei parteneri europeni, în parte din cauză că scuzele sale au părut un act formal, absolvit cu jumătate de gură, atunci când nu a lipsit cu desăvârşire. Uniunea Europeană există (oricare ar fi dificultăţile prin care trece acum) pentru că Germania şi-a cerut iertare. Iar Germania poate astăzi să se distanţeze – deşi, evident, la limită – de actualul guvern al Israelului, pentru că germanii şi-au asumat trecutul pe deplin, aşa cum mulţi dintre vecinii ei nu au făcut-o.
A-ţi cere iertare îţi dă posibilitatea să-i vorbeşti „celuilalt” fără ambiguităţi, cu acea libertate de expresie de care e nevoie pentru a spune adevărul. Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a câştigat un loc în istoria ţării sale prin proclamarea responsabilităţii Franţei pentru crimele comise de guvernul colaboraţionist de la Vichy împotriva cetăţenilor francezi în perioada ocupaţiei naziste. Ficţiunea că „Vichy nu era Franţa”, popularizată de generalul Charles de Gaulle şi susţinută de François Mitterrand, a fost în fine îngropată.
Cine va fi preşedintele francez îndeajuns de curajos pentru a cere iertare Algeriei şi soldaţilor Harki? Desigur, crimele comise de francezi în timpul războiului de independenţă din Algeria nu seamănă nici din privinţa dimensiunii, nici din cea a motivaţiei cu atrocităţile Germaniei naziste. S-ar putea invoca faptul că în era colonială Franţa şi‑a dorit şi fericirea algerienilor, nu doar propria măreţie. Doar că francezii erau cei care defineau „fericirea”, fără să se consulte cu algerienii şi cu atât mai puţin să le obţină consimţământul.
Astăzi, Franţa sprjină forţele progresiste ale „Primăverii arabe” – politic, dacă nu chiar militar, precum în Libia -, dar poate ea să menţină ipocrizia faţă de Algeria, plătind un preţ mare în credibilitate pentru tăcerea faţă de trecut? În termeni de iertare, partea cea mai puternică trebuie s-o ceară mai întâi. Iar democraţia e o componentă esenţială a acelei puteri, fiindcă formează terenul cel mai fertil pentru o pedagogie responsabilă a onestităţii istorice.
Sigur că nu ar trebui să ne facem prea multe iluzii. Actualul guvern algerian se simte destul de bine denunţând Franţa şi ar putea continua să o facă indiferent de ce spune sau nu spune fosta putere colonială.
Dar asta nu ar trebui să servească drept alibi pentru a nu face nimic. În iulie 2012, Franţa şi Algeria vor comemora împlinirea a 50 de ani de la naşterea Republicii Algeria. Având loc imediat după viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa, evenimentul oferă o ocazie ideală pentru Sarkozy sau pentru succesorul său de a face un gest simbolic de căinţă. Un asemenea gest ar întări Franţa pe plan extern, dar şi din privinţa sentimentelor cetăţenilor ei de origine algeriană, a căror dificultate de reconciliere a dublei lor identităţi i-a împins pe unii în braţele fundamentalismului
islamic.
Căinţa nu e un semn de slăbiciune. Din contră, e o demonstraţie de linişte şi forţă interioară conştientă -, şi o precondiţie pentru o guvernare bună şi realistă.
Dominique Moisi a scris „The Geopolitics of Emotion” (Geopolitica sentimentelor). Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org http://www.project-syndicate.org
