Patriarhul republican al României s-a alăturat preşedintelui ţării şi primului ministru în absenţa sa de la sărbătorirea Regelui Mihai I în Parlament. Nu e de mirare, ştiut fiind că nu regele o să-l sprijine să-şi ridice Catedrala, ci exact ceilalţi doi coabsenţi. Cu ocazia sărbătorii de la 25 octombrie 2011, a fost scoasă de la naftalină vechea formulă pedeseristă, de fapt fesenistă, „fostul rege”, de data asta în gura cuiva de la PDL. Ca să ne reamintim extracţia comună a celor două partide duşmane de moarte azi, PSD şi PDL. Ca un veritabil urmaş al comuniştilor, cetăţeanul respectiv îi tot dădea cu „domnia sa” şi cu „fostul rege”, încercând să minimalizeze evenimentul şi pe cel din centrul său, ca un demn servitor al şefului său.
Să se fi temut patriarhul republican că o să fie pus să-l ungă din nou rege pe cel care nu şi-a pierdut niciodată acest titlu? Ori să fi fost teama firească a celui care, totuşi, intuieşte că regele nu şi-a pierdut tronul prin voia supuşilor săi, aşa cum s-a întâmplat în Italia sau în Grecia, ci a fost doar dat afa-ră cu forţa brutală a armelor roşii de către doi dintre cei mai mari briganzi ai istoriei româneşti, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi că în orice moment ar trebui reparat acel act – vorba lor – samavolnic? Nici o clipă Regele Mihai I, singurul care e al tuturor românilor, nu a intenţionat să forţeze mâna nimănui, nici acum şi nici atunci, în 1992, când de sub balconul hotelului de pe Calea Victoriei şi de peste tot i se striga „Majestate nu pleca, asta este ţara ta!”.
Pentru că un rege nu poate deveni brigand politic. Nu mai cred că este posibilă restaurarea monarhiei în România, cum nu mai cred că lumea se mai poate întoarce la vremuri când îi era mai bine. În primul rând, pentru că lumea, nu doar cea românească, dar aceasta mai abitir, ca de obicei, a luat-o pe căile mercantilismului, iar monarhia era o instituţie simbolică şi ţinea mai degrabă de romantism decât de cupiditatea care stăpâneşte astăzi orice mişcare a oricui. Pentru monarhie trebuie o anume educaţie, care astăzi lipseşte. Nu ne mai potrivim cu monarhia pentru că nu mai suntem în stare să ne comportăm normal, civilizat, nici acasă, nici pe stradă, nici în tramvai, pentru că nu ştim să ne mai scoatem căciula sau şapca sau pălăria când intrăm undeva, pentru că nu ştim să salutăm când intrăm şi când ie-şim dintr-un magazin (de câte ori mă întorc din Vest, deoarece nu am încotro, sunt privit ciudat de vânzătorii ostili, altminteri privaţi, când le spun bună ziua, până când mă reobişnuiesc, adică mă re-decivilizez), nu mai ştim o mulţime de lucruri absolut normale în ţările civilizate, fie ele chiar şi republici, dinspre Apus.
Nu prostia că Ion Antonescu a fost eroul şi Regele Mihai un laş sau aceea că şi regele ar trebui să fie pe lista criminalilor de război e ceea ce ne împiedică să mai acceptăm o monarhie, ci în-săşi necivilizaţia în care ne-au cufundat anii de educaţie marxist-leninistă, de învăţământ politic, adică de decivilizare forţată. În anii ’90, am militat şi eu pentru monarhie, împreună cu o seamă de prieteni, alături de Mircea Ciobanu, autorul unor cărţi care l-au aşezat pe rege acolo unde îi e locul în istoria noastră, sau Valentin Hossu-Longin, cel care a fondat, împreună cu doctorul Dan Noveanu, revista Cuget, dedicată în principal restaurării adevărului despre monarhia română. Cărţile au fost uitate şi ce să mai spun despre revista aceea? Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ea. Încât mai spun şi eu o dată, alături de atâţia alţii, poate că ne merităm soarta. Pentru că, în fond, acum nu ne mai stă nimeni cu tancul la tâmplă ca-n ’47 şi totuşi ne purtăm de parcă ar fi încă aici. Roadele învăţământului politic al anilor comunismului abia acum se văd, nici asta nu e o noutate, dar e bine să n-o uităm.
Nicolae Prelipceanu este publicist
