Dare şi luare de mită, abuz în serviciu, trafic de influenţă, evaziune fiscală, delapidare, şantaj, fals în decaraţii…
Iată câteva dintre faptele pentru care demnitari (de tipul premier, vicepremier, ministru, primar, şef de consiliu judeţean), dar şi miliardari autohtoni au fost trimişi în judecată în ultimul cincinal şi-un pic. Cum s-ar zice, la fapte mari, poziţii pe măsură. Detalii picante puteţi găsi aici.
Dar titularilor nu are sens să le mai înşir eu numele – sunt binecunoscuţi, iar strategiile pe care le-au folosit pentru tergiversare au fost confirmate chiar de magistraţi.
Ce are sens, în schimb, e să ne luăm un scurt răgaz pentru a trece în revistă modul în care s-a raportat justiţia din România la cazurile în speţă.
Şi vom găsi că două au fost momentele-cheie – negarea, întâi, şi tărăgănarea, pe urmă.
Să ne amintim vremurile de până în 2004-2005. În acei primi 15 ani de după Revoluţie, deschiderea unor dosare de mare corupţie, pe numele unor importante figuri din stat şi din lumea afacerilor, era de o asemenea raritate încât păreau mai mari şansele repetării unei apocalipse precum cea care a stârpit dinozaurii.
Cu toate acestea, nici atunci nu lipseau datele. Măcar dezvăluirile apărute în presa vremii puteau reprezenta o bună trambulină pentru deschiderea unor anchete penale de anvergură şi, ulterior, pentru trimiteri răsunătoare în judecată.
Ceea ce, după cum ştim, nu s-a şi întâmplat. Justiţia, această mare doamnă oarbă a statului român, s-a încăpăţânat uneori să nege evidenţele, alteori să ignore informaţii verosimile, iar în unele situaţii să întoarcă spatele chiar unor autodenunţuri publice.
Prin urmare, a contribuit astfel decisiv la consolidarea zidului de apărare din jurul prădătorilor cu gulerul scrobit şi s-a concentrat în continuare pe împărţirea nedreptăţii în speţele care-l priveau pe aşa-numitul „om de rând”.
Pe celălalt om, omul de stat, nu l-a deranjat decât în rare şi foarte rare ocazii.
A doua atitudine a justiţiei din ţara noastră s-a cristalizat recent, în ultimii şase-şapte ani. Nici cel mai sceptic dintre sceptici şi nici cel mai orb dintre orbi nu ar putea susţine că numărul demnitarilor cercetaţi şi trimişi în judecată nu s-a înmulţit în acest interval. În plus, pe lângă cei din categoria „foşti”, a mai apărut o specie – a celor duşi la audieri în timpul exercitării mandatului. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult, chiar dacă ultimele două week-end-uri ne duc cu gândul la judecătoarele de la Curtea Supremă sau şeful ANOFM.
În ciuda progresului înregistrat prin deschiderea unor dosare care implică nume grele, justiţia a dat înapoi fix când a trebuit să şi probeze că poate merge până la capăt. Aşa se face că speţele „sensibile” sunt tratate de judecători cu maximă precauţie. O atitudine care-şi are rădăcinile fie în teamă, fie în complicitate. Sau în amândouă odată.
Însă niciuna dintre cele două atitudini descrise mai sus nu este specifică stării naturale de agregare a justiţiei.
Până la urmă, suntem o ţară mai civilizată de când Adrian Năstase şi Gheorghe Falcă dau cu subsemnatul pe la tribunal, dar procesele li se apropie vertiginos de vârsta prescripţiei, decât atunci când procurorii nu concepeau o clipă că ar putea scrie rechizitorii pentru asemenea potentaţi? Sau, suntem un stat mai european acum, decât în vremea Lidiei Bărbulescu?
Suntem mai europeni după ce în CSM au intrat în sfârşit câţiva reformişti, dar şi ei, dintre aceia care brusc au schimbat macazul?
Aşadar, când va intra „în vigoare” şi cum se va cristaliza cea de-a treia atitudine a justiţiei? Se poate mai bine decât precedentele, dar, şi-aici e buba, se poate şi mai prost.
