Pasquale Bruno este critic culinar şi bucătar. A scris cinci cărţi de bucate şi a colaborat timp de 27 de ani cu Chicago Sun-Times. În urmă cu doi ani, a fost diagnosticat cu glioblastom multiform, o formă de cancer fatală. Totuşi, el trăieşte şi se bucură de fiecare zi, relatează publicaţia The Washington Post.
În 23 decembrie 2009, Pasquale Bruno era la masă cu nişte prieteni. Îşi comandase costiţe, un sandviş cu brânză şi un ceai cu gheaţă.
„De la restaurant, am luat un taxi şi, cum am ajuns acasă, m-am trântit pe canapea. Soţia mea a ajuns pe la 5.30. Aveam de gând să mâncăm târziu de seară. Îmi amintesc că s-a aşezat pe canapea lângă mine şi am auzit o bătaie în uşă. ‘Neobişnuit’, mi-am spus. Când am deschis uşa, era acolo. Marele C. L-am gonit şi am trântit uşa. Trei zile mai târziu, m-am trezit în spital”.
Pasquale suferise un atac de aplopexie. Soţia i-a povestit că a căzut peste ea şi ea s-a chinuit apoi să ajungă la telefon, să sune la Salvare.
Cauza atacului a fost o tumoare pe creier, un glioblastom, una dintre cele mai periculoase forme de cancer cerebral. Era o tumoare de gradul IV.
„A fost nevoie să-mi scormonească prin toată partea dreaptă a capului să o scoată. Capsele de metal începeau de la urechea mea dreaptă şi se întindeau preţ de 16 centimetri, până în partea cealaltă a capului”.
Doi sau trei oameni din 100.000 europeni şi americani suferă de glioblastom multiform. Una dintre cauze este şi un virus care se transmite prin mâncare.
„L-am întrebat pe oncologul meu: de ce?
„Ghinion”, mi-a replicat el.
„Nu era nevoie să intru în ring şi să lupt. Doar aveam 77 de ani. Cât o să trăiesc, până la urmă? Dar ăsta nu era stilul meu. Am hotărât să lupt. Nu-mi era foarte rău. Aveam dureri. Nu dormeam prea bine. Dar îmi scriam rubricile săptămânal. Totuşi, când am început tratamentul medicamentos, am avut nevoie de ajutor. Steroizi. Decadronul mă făcea să mă simt când foarte agitat, când la pământ. Îmi venea să mă sui pe pereţi. Eram agitat, aveam chef de ceartă. Deprimat. Aveam visuri ciudate. Îmi speriam soţia. Chiar mă gândeam să mă mut la un hotel, cât timp luam Decadron.
Apoi, era terapia cu radiaţii. Mi se punea o mască pe faţă. Cinci zile, timp de şase săptămâni, m-am prezentat la spital. Am reuşit să trec peste ele de parcă aş fi făcut o plimbare prin parc.
Oboseală, extenuare severă, iritabilitate, probleme cu pielea. Le-am avut pe toate, în afară de extenuare. Lucram, îmi scriam rubricile, scriam notele finale ale memoriilor mele”.
Înainte de chimioterapie, doctorul i-a recomadat o săptămână într-un loc însorit. I-a dat voie să bea şi alcool. „Dar să sorb cât pot de încet. Băutura contracara efectele adverse ale medicamentului pe care îl luam atunci.
Apoi, a început chimioterapia.
„Sunt la al cincilea ciclu de tratament cu Temodar. Şi ultimul RMN nu a arătat vreo schimbare. Ce se va întâmpla? Nu am habar. Glioblastomul multiform nu se vindecă. Diagnosticul este pesimist.
Să trăieşti doi ani în plus, după ce ţi s-a extirpat tumoarea, este un lucru bun.
Totuşi, m-am gândit că am nevoie de mai mult timp. Trebuie să-mi termin memoriile. Încă îmi scriu rubricile şi îmi fac emisiunea de la radio despre mâncăruri şi vinuri. Fac exerciţii, mănânc sănătos. Dar încerc să nu renunţ la o friptură bine făcută.
Ghinion? Nu prea cred. Noroc.
Am stat pe plaja din Malibu şi m-am uitat la apus. Nu am jefuit vreo bancă din Monte Carlo, dar am pariat la un cazino. Am văzut un spectacol la Moulin Rouge, în Paris. Am stat pe marginea Marelui Canion şi m-am minunat de măreţia naturii, care a săpat groapa asta uriaşă în pământ.
Când aveam 19 ani, am învăţat să gătesc cuşcuş de la un bucătar care trăia pe străzi, într-o bucătărie din Maroc. Am gătit alături de Jacques Pepin, Giuliano Bugialli, Diana Kennedy şi Madeleine Kamman. O experienţă care m-a făcut să scriu cinci cărţi de bucate şi să învăţ despre bucătăria italiană.
Ghinion? Nu prea cred.
Sunt încă aici şi am de gând să sfidez statisticile. Doi ani? Împlinesc doi ani de când mi-a fost scoasă tumoarea şi sunt încă aici, încă lucrez, încă fac tot ceea ce făceam până acum. Şi mai am multe de făcut. Aşa că şterge-o, Cancerule„, îşi încheie criticul culinar confesiunea.
