Plecarea Nokia de la Cluj a dat o lovitură grea economiei din România şi oricum a reprezentat o leucă în cap pentru guvernanţi, având în vedere nu doar conjunctura actuală, cât poate mai ales concepţiile şi abordările lor economice.
Nu este deci deloc de mirare că în mass-media de toate formele a ajuns să ţină cap de afiş tema „trezirii noastre la realitate şi acţiune”. Dintre multiplele luări de poziţie în acest sens, să cităm opiniile desluşite ale dlui Doru Lionăchescu, analist de notorietate, fost în staff-uri bancare şi actualmente om de afaceri în domeniul consultanţei financiare: „România, dacă nu se trezeşte la realitate şi românii nu încep să fie competitivi nu numai la nivel local, ci şi la nivel internaţional, va vedea şi mai multe ieşiri ale concernelor internaţionale. Vom vedea ieşiri din România şi pe fondul scăderii pieţei, căci piaţa românească nu mai este una la fel de importantă”.
Cu toată consideraţia faţă de dl Lionăchescu, nu putem fi de acord cu formula unei Românii nepersonalizate, căci nici domnia sa, nici eu n-o putem reprezenta. Noi, împreună cu alţii ca noi, oricât ne-am sforţa, tot degeaba ar fi! Dacă însă dl Lionăchescu se referă la guvernanţi, atunci ar trebui să vedem – în caz că aceştia s-ar „trezi” cumva din stările de lucruri actuale – dacă şi pot face ceva, admiţând că, după „trezire”, ar vrea! Observaţia este integral valabilă şi pentru „românii” (care români?, probabil companiile româneşti?) ce eventual ar intenţiona să treacă în materie de competitivitate de la nivel local la nivel internaţional!
Admiţând că guvernanţii noştri actuali şi viitori – deci şi cei potenţiali, acum în opoziţie – s-ar „trezi” graţie şocului Nokia, ce ar putea să facă? Indiferent care este motivaţia plecării Nokia – probleme de management global ale companiei sau chiar nemulţumiri faţă de facilităţile şi aşa supradimensionate primite în România -, fundamentală rămâne problema impactului disproporţionat al acestei plecări pentru România. Şi acesta este determinat de starea în care a ajuns economia din România, de statutul ei de anexă bananieră pentru Vestul Europei. Nu că plea-că al doilea exportator din România este important, ci faptul că din primii 100 de exportatori din România numai 3 sunt români! Întreaga axă majoră a economiei este în mâna străi-ni-lor: exploatarea resurselor, principalele procese industriale, serviciile publice în frunte cu distribuţiile de energie, băncile, comerţul. Fără să mai fie prezenţi în sectoarele strategice, în segmentele performante care fac profit şi în timp de criză, „românii”, pentru a folosi expresia dlui Lionăchescu, n-au cum să fie şi nici cum să înceapă să devină competitivi. Iar guvernanţii ce să facă?! Fără pârghii, fără controlul asupra resurselor, nu mai pot decât tăia, dar nu construi. Nu mai pot face decât lucruri derizorii, dar nu de fond! Chiar dacă s-ar „trezi”, ar constata că, după ce au lăsat totul în mâna străinilor, tocmai să schimbe statutul de anexă bananieră al ţării nu mai pot! În aceasta constă prăpădul lăsat de plecarea Nokia din România: în dezvăluirea fără echivoc a statutului de anexă bananieră al acestui teritoriu!
Şi-apoi, de ce anume diagnoză dis-pune actuala clasă politică asupra stărilor de lucruri din economia din România?! De una impusă extern de către FMI şi Banca Mondială şi care este complet strâmbă faţă de realităţi. Anume că statul a creat situaţia nesustenabilă în care se ajunsese la începutul lui 2009, când de fapt aceasta a fost generată de creditul de consum fără acoperire promovat de băncile străine, care a dus fabulos de rapid la dezechilibre interne şi vulnerabilităţi externe imposibil de controlat! Şi că există prea mult stat în România, când de fapt, pe plan economic, statul este pe cale de dispariţie şi oricum incapabil de a mai construi ceva! Remediile propuse de o asemenea diagnoză pun statul să plătească ravagiile făcute de o expansiune nefericită a capitalului privat străin, îndeosebi a celui bancar, taxându-i nu pe cei ce au creat situaţia nesustenabilă, ci pe cei mai puţin vinovaţi (contribuabili, salariaţi, pensionari), iar res-tul fiind aruncat asupra datoriei publice ca s-o plătească şi copiii copiilor nevinovaţilor de azi. Se poate spera la ceva cu asemenea remedii?! 
Ilie Şerbănescu
este -analist economic
