După 20 de ani de decizii mai puţin inspirate, reforme fără sfârşit şi decizii amânate, nu cetăţenii, ci pieţele sunt cele care au forţat Europa unită într-un joc periculos cu euro. Care este viitorul acestei monede? Este un risc faptul că Grecia este prima piesă dintr-un joc de domino care ar putea avea la celălalt capăt Germania? Sunt câteva dintre întrebările la care jurnaliştii de la Der Spiegel au încercat să dea un răspuns.
În 1992, a fost semnat Tratatul de la Maastricht care punea bazele Uniunii Europene, stabilind cei trei piloni, primul fiind unul economic, menit să consolideze o uniune economică şi monetară, dar voinţa politică pentru a consolida cadrul stabilit de Maastricht a lipsit.
Astfel, atunci când zona euro a devenit realitate, elefanţi precum Germania şi Franţa s-au alăturat cu „şoricei” precum Portugalia, Irlanda şi Luxemburg. Ţările stabile, prospere din nord şi-au pus în comun moneda cu ţările din sud, mai puţin stabile şi nedezvoltate. Promisiunea de a avea euro a fost trecută în Tratatul de la Maastricht, mai scriu jurnaliştii germani, şi a fost menită să facă Europa mai puternică într-o lume tot mai competitivă, să aducă economiile europene mai aproape şi să oblige ţările să îşi limiteze datoriile şi deficitele.
Pentru Grecia, euro a reprezentat speranţa unui viitor mai bun, iar în 1993, cabinetul lui Andreas Papandreou era convins că aderarea Greciei la uniunea monetară era singura posibilitate pentru ca ţara să scape de problemele financiare ale ţării. Atunci, economia Greciei era dată peste cap de datorii, iar datoria naţională atingea 114 procente din PIB.
Deşi orice economist şi-ar fi dat seama că economia Greciei nu este competitivă, Grecia este primită în zona euro începând cu 1 ianuarie 2001. Una dintre explicaţiile pentru această situaţie este dată de fostul preşedinte al Băncii Centrale a Germaniei, Hans Tietmeyer, care a recunoscut că au fost făcute „cosmetizări” ale situaţiilor economice din unele state pentru a fi conforme cu normele zonei euro. De pildă, mai scrie Der Spiegel, datoria guvernului italian de 115 procente din PIB era cu mult mai mare decât limita de 60% cerută de Tratatul de la Maastricht, iar Belgia încălca flagrant prevederile tratatului.
Prin urmare, tratatele nu valorau mai mult decât hârtia pe care au fost imprimate, datoria publică a Greciei nu era de maximum 60 de procente ci de peste 100 % din PIB şi chiar şi la acea vreme existau dubii cu privire la raportările făcute de Atena, mai aminteşte Der Spiegel.
Problemele adevărate ale zonei euro nu au fost abordate în apropierea datei de 1 ianuarie 2002, când a fost introdusă moneda unică. În ciuda tuturor declaraţiilor de intenţie de la Maastricht, datoria celor 12 noi state din zona euro a continuat să crească cu peste 600 de miliarde de euro în cinci ani de pregătiri pentru introducerea monedei euro. Până la sfârşitul anului 2002, datoria totală era de 4900 de miliarde de euro, dintre care 1300 de miliarde reprezentau numai datoria Italiei.
La rândul lor, economiştii americani, atenţi la schimbările din Europa şi-au arătat sceptici cu privire la moneda euro. Kenneth Rogoff, profesor la Harvard şi consilier pentru mai mulţi şefi de stat şi guverne din întreaga lume, tocmai era numit în funcţia de şef al FMI când euro a devenit o monedă în adevăratul sens al cuvântului, era de părere că moneda unică a fost construită „pe o scară mult prea mare”.
