Contestat de-a lungul timpului de către unii, fără însă a dovedi că este un fals, motiv de credință puternică pentru alții, Sfântul Giulgiu nu a lăsat pe nimeni indiferent. După ani în care i s-a pierdut urma, în secolul al XVI-lea ajunge la Torino, unde este depozitat și azi, în capela regală a catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul“.
De multe ori ne punem întrebări cu privire la modul în care au fost consemnate diferite întâmplări din viața pământească a Mântuitorului, dar și cu privire la ceea ce s-a întâmplat după Patimile, Răstignirea și Învierea Sa. Evangheliile sau cărțile sfinte par să nu ofere întotdeauna răspunsurile așteptate și asta deoarece Scriptura nu este o enciclopedie, ci o colecție de cărți menite să puncteze cele mai importante momente din istoria mântuirii.
Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat după momentul Învierii, un subiect ce merită analizat este și celebrul Giulgiu din Torino. Conform tradiției, Iisus a fost înfășurat în această pânză și apoi depus pe lespedea de piatră a mormântului oferit de către Iosif din Arimateea.
De la Constantinopol la Atena
Conform mărturiilor istorice, după Învierea lui Iisus, Giul-giul ar fi fost luat din Ierusalim și oferit regelui Abgar din Edesa, care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății.
În 544 la Edesa – localitatea Urfa de azi, în Turcia – avem și o primă confirmare, căci există relatări ce vorbesc de o imagine nefăcută de mâna omului, identificată cu Giulgiul Mântuitorului.
În anul 944 pânza este transferată la Constantinopol, capitala Bizanțului și cel mai important loc al Ortodoxiei în acea vreme.
În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și a Patriarhului de Constantinopol, pune Giul-giul, alături de alte relicve sfinte, într-o ladă și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica din Vlaherne, consemnând următoarele: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă…“.
În 1204, cruciații franco-venețieni jefuiesc Constantinopolul și odată cu acest moment dispare și Giul-giul.
Anul 1205 oferă o nouă confirmare a existenței sale printr-o însemnare a lui Theodor Angelos, nepot al împăratului Bizanțului, care descrie în Codex Chartularium Culisanense un scurt inventar al bunurilor jefuite de cavalerii templieri: „Venețienii și-au îndreptat atenția către aur, argint și fildeș, în timp ce francezii au făcut ace-lași lucru cu relicvele sacre și cu cea mai valoroasă dintre toate, pânza în care Domnul nostru Iisus Hristos a fost înfășurat după Crucificare și înainte de Înviere. Obiectele au fost duse la Veneția și în Franța, în timp ce Giulgiul a fost transportat la Atena“.
Se pare că la acea dată un cavaler cruciat, pe nume Othon de la Roche, a împachetat Giulgiul ascunzându-l sub hainele sale, iar apoi l-a trimis tatălui său, Donche de la Roche, la Atena.
Un nobil francez cumpără pânza cu bani grei
În 1353, Giulgiul se afla în posesia nobilului Geofrey de Charny, la Lirey (Franța), fiind achiziționat contra unei sume importante de bani.
După 100 de ani, nepoata acestuia, Margareta de Charny cedează Giulgiul ducelui Ludovic de Savoia, care îl păstrează la Chambery. Papa Iulian al II-lea aprobă cultul public al Giulgiului.
Pe 4 decembrie 1532 are loc, însă, un incendiu în care caseta de argint ce împăturea Giulgiul s-a topit, iar o picătură din metalul capacului a străpuns țesătura. Lucrările de restaurare sunt efectuate de către surorile Clarise din Chambery, care aplică pe Giul-giu niște petice de pânză în formă triunghiulară.
După ce a recuperat de la francezi teritoriile pierdute anterior, Emanuel Filiberto de Savoia mută capitala ducatului de la Chambery, din Franța, unde se afla Giulgiul Mântuitorului, la Torino.
Tot cu această ocazie aduce și Giulgiul, în 1578 și îl expune în cadrul unei ample ceremonii în Biserica San Lorenzo, pe data de 10 octombrie. Inițial, biserica se numea Santa Maria ad Presepae, fiind una dintre cele mai vechi din Torino.
Mutarea Giulgiului s-a realizat sub pretextul de a scurta drumul cardinalului de Milano, Carol Borromeo, care făgăduise că va merge pe jos pentru a venera Giulgiul din Torino. La eveniment a participat și marele poet al Renașterii italiene, Torquato Tasso, autorul epopeii „Ierusalimul cucerit“.
Interiorul spectaculos al bisericii este datorat arhitectului Camillo-Guarino Guarini, un călugar cu preocupări în domeniile matematicii și literaturii. Acesta a scris ample tratate despre proiecția octogonală și cea stereografică. Așa se explică forma cupolei Bisericii care a stârnit de-a lungul timpului multe controverse, alimentând totodată imaginația multora.
Data de 1 iunie 1694 rămâne una de referință în istoria orașului Torino, deoarece atunci a fost adus Giulgiul la Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul și depus în spatele altarului, în capela construită tot după planurile Abatelui Guarino Guarini.
1973: Giulgiul, în premieră la TV
Un alt moment de referință din istoria Giulgiului este și anul 1898, când avocatul Secondo Pia fotografiază pânza, dar pe negativ îi apare imaginea unui om „aflat în suferință“. Acest moment provoacă o mare agitație în întrega lume, ceea ce determină municipalitatea orașului să închidă racla. Din motive de securitate, Giulgiul nu a mai fost expus până în anul 1973, când este prezentat în premieră la televiziunea italiană.
Urmează o perioadă de intense cercetări. Se extrag probe din țesătura Giulgiului pentru examenul cu carbon radioactiv. Testele efectuate în laboratoarele Universității din Oxford, Universității din Arizona și cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveția au indicat data de proveniență ca fiind situată în perioada 1260 – 1390, însă această datare a fost imediat contestată, deoarece nu s-au respectat procedurile, iar rezultatul nu a fost acceptat de întreaga lume științifică.
La rândul lor o serie întreagă de savanți se întrec în aflarea adevărului, însă analizele lor nu reușesc nici să confirme, nici să infirme autenticitatea Giulgiului. Când toată lumea credea că pe Giulgiu „a fost pictat“ chipul lui Hristos, biologii și antropologii constată cu surprindere: „chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele“.
Chimistul Alan Adler, citat de revista Time, a explicat că sângele cu care este impregnat Giulgiul este real și prezintă particularitățile sângelui închegat. Era practic imposibil ca în perioada Evului Mediu cineva să poată falsifica acest detaliu, deoarece ar fi trebuit să aștepte întâi coagularea sângelui și abia apoi să stropească Giulgiul. Un detaliu aproape imposibil de știut la acea dată.
Un alt detaliu interesant este și analiza rănilor rezultate în urma crucificării. Conform iconografiei medievale ce s-a păstrat până azi, cuiele au străpuns palmele și tălpile Mântuitorului, or, Giulgiul arată că acest lucru s-a întâmplat în zona articulațiilor. Demonstrația medicală a fost realizată recent și era foarte puțin probabil ca un falsificator s-o cunoască în urmă cu câteva secole. Dimpotrivă, pentru a fi credibil, falsificatorul ar fi realizat o imagine a crucificării cu detaliile iconografice.
„Personal, cred că este autentic!“
O explicație interesantă și totodată plauzibilă ne-o oferă astăzi și Enzo Guidice, unul dintre ghizii de la Biserica San Lorenzo:
„Eu personal cred că este autentic! Pot să vă ofer un exemplu ca să înțelegeți că este cu adevărat autentic. În loc să vorbim atât de mult de Giulgiu, ziarele, revistele, televiziunile, ar trebui doar să facă acest experiment pentru a arăta că Giulgiul este nu doar autentic, ci cu adevărat excepțional! Majoritatea oamenilor consideră că Giulgiul este o imagine de contact. Ce înseamnă asta? Un corp în contact cu un cearceaf, pe care a rămas o urmă. Dacă ar fi așa, atunci noi, aici la Torino, la muzeul Egiptului, ar trebui să avem sute de astfel de imagini, iar în lume ar exista mii. Totuși, o imagine la fel ca cea de pe Giulgiu, o pânză pe care a rămas amprenta unui chip sau diferite părți ale corpului, nu există în lume!
Acum circa 30 de ani, un cercetător de la NASA a lansat o teorie și a numit-o «teoria radială», care se poate demonstra foarte simplu prin acest exemplu: dacă noi am vrea să imprimăm trăsăturile chipului nostru pe un șervețel, ar trebui să îl colorăm cu ceva, cu niște cenușă. Dacă apoi punem materialul în felul acesta pe față, cum ar arăta amprenta? Doar ridurile, arcadele, vârful nasului și atât, pentru că nasul este cel mai înalt punct. Pentru a vedea ceva care să se asemene cu un chip ar trebui să luăm țesătura și să o punem să urmărească profilul feței. Dar în acest fel, în afară de a vedea ceva foarte deformat am vedea un chip dublat! Fotografia ce este? Este o imagine ortogonală. Deci acea imagine cum o putem explica? Dacă acea imagine ar fi de contact, ar trebui să fie dublă. Giulgiul nu este o imagine de contact, aceea este o fotografie de acum 2000 de ani, cu caracteristicile care nu sunt proprii fotografiei pentru că ceea ce ar trebui să fie un negativ perfect este de fapt un perfect pozitiv fotografic. Dacă vreți să faceți o probă, voi care aveți imediat posibilitatea de a inversa culorile, puteți să faceți acasă.
Așadar, dincolo de analize și interpretări, Giulgiul trebuie văzut cu ochii credinței, cu ochii inimii. Sunt grupe de tineri care vin aici, chiar și de clasa a III-a sau a IV-a, până la clasele de liceu, și le spun să încerce să-și deschidă inimile, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea: «Deschideți ușile lui Hristos», iar Papa Francisc o spune aproape în fiecare zi: «Deschideți inima, deschideți inima». Tinerii mă întreabă ce înseam-nă acest lucru, iar eu le răspund că a-ți deschide inima înseamnă doar să asculți cuvântul lui Dumnezeu. Nu este altă cale de a ne deschide inima, și să lăsăm ca acest cuvânt să lucreze în noi, și să știți că lucrează. Și, da, după atâta timp petrecut aici, lângă Giulgiul din Torino, cred că acesta este adevărat. Hristos a Înviat!“
