Marele filosof politic liberal John Stuart Mill a contestat rezultatul alegerilor pierdute contra unui adversar capabil să cheltuiască mai mult şi care deci a fost ales. Ştiu cum s-a soluţionat plângerea lui Mill, dat fiind că am pe masa mea de lucru rezolvările, în rezumat, la toate contestaţiile electorale depuse în Anglia începând cu anul 1832 sau pe acolo (cumpărate dintr-un anticariat) preţ de vreo 80 de ani, pentru că după aceea au dispărut, că nimeni nu a mai fraudat alegerile.
Ce nu ştiu, în schimb, e care a fost răspunsul lui Ilie Botoş şi al Parchetului din România la plângerea mea formulată circa 150 de ani mai târziu, privitor la unele fraude în alegerile din 2004. Tot aşa, nu ştiu de unde să iau rezolvările contestaţiilor din anul 2010 – scandal legat de o posibilă fraudă electorală implicând ambasada română din Paris, sau din oricare alt an. Pe site-ul Autorităţii Electorale Permanente, unde ar fi locul firesc, nici vorbă de aşa ceva, cuvântul contestaţii nici nu există, îţi vine să crezi că alegerile sunt o dulce telenovelă cu al cărei final toată lumea e de acord că e just şi meritat.
La alegerile din 2004 m-aţi văzut la televizor dezlipind în direct timbrul de pe buletin, iar Mircea Kivu a publicat o asociaţie statistică semnificativă între numărul de votanţi pentru PSD pe circumscripţie şi numărul de votanţi flotanţi (energic dezminţită în blogosferă de Sebastian Lăzăroiu, care lucra pe atunci pentru tabăra opusă şi susţinea energic, desigur, că nu a fost nici o fraudă). La parlamentarele din 2009 nu au fost discuţii mari, deşi a câştigat PDL, aflat în opoziţie – cinste liberalilor care au organizat acele alegeri. În schimb, s-au desfăşurat pe sistemul de vot uninominal nou-introdus, care a determinat redesenări de circumscripţii în general favorabile celor care le-au desenat. Toate aceste alegeri au fost însoţite de scandaluri şi contestaţii.
Or, nu am auzit pe nimeni să fie preocupat că după douăzeci de ani de alegeri nu s-a rezolvat niciodată favorabil vreo contestaţie, iar rezultatele nu sunt nici măcar făcute publice. În schimb, proiectele de reformă electorală abundă la tot pasul. Cu toate astea, România are cel mai prost scor la proces electoral atribuit de Freedom House (din ţările membre UE) nu din pricina sistemului electoral, fiecare ţară având aranjamentele sale. Când mă mai ocupam de rapoarte Freedom House, m-am agitat să trag în jos scorul Bulgariei ca să fie dreptate. Vezi însă că nu e simplu: alegerile din Bulgaria sunt mai curate şi mai reprezentative decât ale noastre pentru că de două ori în ultimii zece ani au câştigat partide din afara sistemului care nu aveau nici măcar reprezentanţi în administraţia locală. Asta e dovada unui sistem politic deschis, în care alegerile funcţionează corect. Orice partid care vrea să facă ceva pentru îmbunătăţirea procesului electoral în România ar trebui deci să se preocupe cu prioritate nu de sistemul electoral, de forma circumscripţiilor sau de data alegerilor, ci doar de egalitatea şanselor, creşterea credibilităţii şi scăderea contestării lor. Un sondaj halucinant acum doi ani arăta că o majoritate de români crede că alegerile nu sunt oneste: asta ar trebui îndreptat.
Desigur însă că asta nu preocupă pe nimeni, cărţile de alegător le putem pune în vitrină, autoritatea electorală nu ştie ce să posteze pe website ca să îi crească traficul aflat la zero, în schimb plouă cu propuneri noi, peste schimbările, deja inutile, din ultimii ani. Avem uninominal, care a produs previzibil instituţionalizarea traseismului politic, care are acum un partid completând majoritatea guvernamentală. Alegem şefii de consilii judeţene direct, ceea ce nu corespunde cu puterile lor administrative, iar primarilor le-am luat un tur, ca să poată fi aleşi şi cu zece la sută din electorat. Toate astea sunt reforme recente, al căror scop nu a fost niciodată clar, aşa că nu e nici o mirare că nu a fost atins. Măcar de ne-am opri aici, dar văd că continuăm. Există propuneri noi: uninominal fără redistribuire, precum sistemul pe care Anglia vrea să-l abandoneze, comasarea electorală a judeţelor în regiuni şi a alegerilor locale cu cele parlamentare, plus votul prin corespondenţă pentru rezidenţii străini (în schimb, noi, bucureştenii, dacă ne nimerim la Sinaia, nu avem dreptul să votăm). Nu doar că noile propuneri sunt la fel de redundante ca şi vechile modificări, dar, promovate cu atât de puţin timp înainte de alegeri, fără nici un studiu care să arate la ce servesc şi fără a cere opinia vreunui organism specializat, ele nu fac decât să ducă pe culmi practica malpraxisului electoral.
Malpraxisul electoral poate fi definit ca manipularea rezultatelor electorale pentru profitul personal sau partisan în detrimentul interesului public. Manipularea regulilor electorale şi a altor aranjamente administrative pentru un avantaj electoral creează prima categorie de probleme. A doua e dată de manipularea votanţilor prin influenţe necuvenite: cumpărarea votului, intimidare, dezinformare, etc. Abia în al treilea rând vine implementarea frauduloasă a procedurilor electorale, adică frauda propriu-zisă. La astea se adaugă malpraxisul post-electoral, dat fiind că nu doar votanţii, ci şi aleşii consideră că votul e un capital personal care poate fi tranzacţionat pe piaţă pentru profit propriu, indiferent de mandat. După părerea mea, sunt două motive pentru care malpraxisul electoral a crescut enorm la noi: unul este diferenţa mică între cele două blocuri politice la ultimele rânduri de alegeri, ceea ce a crescut importanţa fiecărui vot, deci capitalul atât al votanţilor, cât şi al aleşilor, creând o piaţă înfloritoare de tranzacţii necuvenite, şi doi, enorma dezamăgire faţă de politică şi indiferenţă faţă de rezultat, ceea ce scade consecinţele percepute ale acestor vânzări. În 1996 era greu să cumperi vreun vot, că tuturor ne păsa cum se termină alegerile. Azi, majoritatea votanţilor deja nu au votat ultimele două dăţi, dacă nu chiar trei, pentru că se consideră destul de just că nu se schimbă nimic indiferent de rezultatul alegerilor.
Astea sunt problemele de fond ale democraţiei româneşti, iar ele nu pot fi rezolvate de nici o reformă electorală propusă la ora asta. Dimpotrivă. Votul uninominal într-un singur tur de scrutin ar reduce reprezentativitatea: mulţi oameni, în frunte cu John Stuart Mill, au dus o luptă istorică pentru a institui principiul mult mai echitabil al proporţionalităţii, iar contra celebrei liste închise de partid puteam lupta mult mai simplu, înlocuind-o cu una deschisă. Votul prin corespondenţă, pe lângă nedreptatea pe care o face celor care se deplasează în altă circumscripţie în ţară (şi care suferă consecinţele alegerii lor, spre deosebire de votanţii din străinătate), deschide enorme posibilităţi de fraudă. Schimbarea datei alegerilor, cu un an înainte faţă de când erau programate, este o formă de manipulare grosolană pe care orice observator al OSCE ar critica-o la o ţară străină. Dacă nu mă credeţi pe mine, că poate sunt o impostoare care a păcălit statul german să îmi acrediteze o catedră de democraţie, aveţi de unde alege să consultaţi pe alţii. Trimiteţi un memorandum la ODIHR sau la Consiliul Europei, la Fundaţia pentru Sisteme Electorale (IFES) sau la International IDEA cu ideile voastre de reformă şi data alegerilor, precizând, cum scrie în International Handbook for Electoral Design, ce anume vreţi să realizaţi cu ele şi aşteptaţi de acolo o părere, pe care puneţi-o în dezbatere publică. Dacă nu faceţi asta, şi daţi iarăşi legi electorale fără consultare publică şi în dispreţul bunelor practici internaţionale, devine clar pentru toată lumea că asemenea propuneri sunt, de fapt, doar manipulări menite să vă aducă avantaje la care voturile nu vă îndreptăţesc.
Cu un an înainte de alegeri nu se schimbă date, dimensiuni de circumscripţii şi nici un fel de reguli ale jocului, mai ales prin ordonanţă de urgenţă sau asumarea răspunderii. Ocupaţi-vă de sloganuri şi promisiuni, de calitatea candidaţilor voştri, faceţi noul partid pentru majoritatea prezidenţială sau ce mai vreţi, că or mai fi fraieri gata să mai înghită o dată găluşca reciclată. Dar alegerile lăsaţi-le în pace.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
