Tot mai mult economişti sunt de părere că zona euro trebuie să devină o uniune de transfer, unde banii să treacă de la ţările mai bogate la cele mai sărace, dacă se doreşte ca euro să supravieţuiască. Potrivit spiegel.de/international, o singură privire la sistemele existente în diferitele ţări arată că o asemenea uniune este crucială pentru supravieţuirea euro – altfel unele ţări ar putea deveni dependente permanent de împrumuturi.
În vara anului 1990, marca germană a fost declarată moneda oficială a Republicii Democrate Germane, aşa cum era cunoscută Germania de Est. Trei luni mai târziu, cele cinci regiuni ale Germaniei de Est s-au alăturat Republicii Federale Germane.
Brusc, noua „zonă a mărcii germane” avea ceea ce economiştii şi politienii vor ca zona euro să aibă astăzi: o politică economică şi financiară comună, sisteme fiscale şi sociale în mare parte uniforme şi o redistribuţie extensivă a veniturilor între regiuni. Înţelegerile erau „o expresie a solidarităţii dintre nemţi”, după cum a descris-o cancelarul de atunci, Helmut Kohl.
Întâmplările din fosta Germanie de Est reprezintă un punct de sprijin pentru dezbaterea neîncetată asupra viitorului zonei euro. Pentru a putea scoate moneda unică din criză, politicienii şi economiştii vor să creeze pentru euro structura de rezistenţă care i-a lipsit până acum. Preşedintele Băncii Centrale Europene a pledat în favoarea creării unui post pentru un ministru de finanţe al Europei, Preşedintele Euro Group vrea să colectivizeze politica de credit şi cancelarul german, Angela Merkel, şi Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi-au manifestat dorinţa de a sprijini un guvern economic european.
Mesajul comun al acestor iniţiative este acela că politica financiară nu ar mai trebui lăsate în mâinile fiecărui stat. Euro, spun specialiştii, are nevoie de standarde centrale pentru taxe şi bugete guvernamentale, garanţie pentru datoriile naţionale şi o redistribuţie a venitului care elimină diferenţele dintre regiunile bogate şi cele sărace.
Exemplul statelor fostei Germanii de Est arată, însă, că o uniune politică poate, uneori, să amplifice dezechilibrele economice existente. Astfel, potrivit articolului din Spiegel, în loc să caute o cale de a ieşi din criza economică, unele dintre ţările sărace ar putea prefera să primească constant ajutoare.
Dacă ţările ar fi membre ale unei uniuni monetare, procesul de ajustare ar fi unul al sacrificiilor. Fie ajutoare financiare substanţiale trec de la bogaţi la săraci, fie ţara săracă face sacrificii economice: muncitorii ei fie emigrează în ţările bogate, fie rămân acasă şi suportă tăierea cheltuielilor pentru ca bunurile proprii ale ţării să devină competitive pe piaţă.
Ambele abordări se găsesc în zonele cu monedă unică existente. Dacă o regiune dintr-una de aceste zone intră în necaz, partenerii mai bogaţi o ajută. În acelaşi timp, populaţia locală acceptă să facă sacrificii şi să strângă cureaua. Problema este găsirea unui echilibru, deoarece ajutoarele financiare sunt adesea mai uşor de implementat decât măsurile de austeritate.
