E ste evident că stânga şi industria media din America nu pot înţelege pe de-a-ntregul priza pe care cele două tigroaice republicane aflate pe prima pagină – mai întâi Sarah Palin, iar mai nou, pe măsură ce-şi consolidează statutul de candidat prezidenţial, Michele Bachmann – o au la publicul american. Ce este acel ceva pe care ele îl au în plus faţă de alţi candidaţi – şi care pare să fie dorit de atâţia americani?
Bachmann şi Palin sunt luate periodic peste picior în media convenţionale. În cazul lui Palin, percepţia dominantă e că joacă într-o ligă intelectual inferioară: un videoclip cu Palin, în care aceasta nu e în stare să numească un singur ziar sau o singură revistă de ştiri pe care le citeşte în mod curent, a fost accesat de milioane de ori pe YouTube în timpul ultimei campanii electorale.
Bachmann, pe de altă parte, are parte de portretul unei femei uşor instabile. Într-adevăr, pot depune mărturie din experienţa personală că o dezbatere cu ea e ca o întâlnire cu un om perfect convins de nişte argumente care trebuie că există undeva într-un univers paralel.
Dar ar fi o greşeală să trecem peste puterea lor de atracţie fără efortul de a înţelege sursa ei. Acest lucru e valabil în special pentru Bachmann. Palin nu a reuşit să-şi asigure sprijinul şi mentoratul eşalonului superior al Partidului Republican şi va continua să afişeze comportamentul ciudat al unui personaj mediatic. Bachmann însă, în mod straniu, ar putea deveni preşedinte al Statelor Unite.
Natura atracţiei ţine de două manifestări în gândirea americană, faţă de care stânga şi establishmentul media sunt realmente oarbe. Una este tradiţia americană a demagogiei populiste – o tradiţie în care, în secolul XX, s-au plasat printre alţii un rasist ca Părintele Charles Coughlin în anii 1930, vânătorul de vrăjitoare şi anticomunistul Joe McCarthy în anii 1950, sau radicalul Malcolm X în anii 1960. Liderii populişti induc un devotament pasionat în oameni care de obicei se simt (şi deseori chiar sunt) marginalizaţi economic, politic şi cultural.
Energia acestor mişcări populiste poate fi canalizată în bine ori în rău, dar oricum demagogii americani adoptă tactici similare pentru a da un impuls ascensiunii lor spre vizibilitate şi putere. Folosesc retorica emoţională. Inventează deseori reţele tenebroase de forţe „elitiste” îndreptate împotriva americanului cuminte de rând. Creează un scenariu de tip „noi împotriva lor”. Şi cer publicului să creadă că doar ei vor reda americanilor demnitatea şi vor da glas dorinţelor celor neascultaţi.
Palin şi Bachmann vorbesc această limbă ultrapersonalizată a emoţiilor, pe care şi cel mai de neclintit bărbat republican are greutăţi să o emuleze. În ultimele trei decenii, clasa politică americană, dominată de bărbaţi, a devenit tot mai seacă, abstractă şi profesionalizată. Tendinţa nu e bună pentru demagogie în general, dar nu le inhibă şi pe tigroaicele dreptei, care nu au avansat trecând prin cluburile „băieţilor”.
Ca atare, Palin e liberă să vorbească de „comitete ale morţii” – o ameninţare totalmente inventată care pasămite ar emana de la reforma sistemului de sănătate realizată de preşedintele Barack Obama – iar Bachmann poate invoca spiritul lui McCarthy pentru a agita la fel de bizara imagine a unor tentacule socialiste infiltrate în cele mai înalte sfere guvernamentale. Ambele îşi pot transmite apelurile de pe poziţii de „mămici” din clasa mijlocie – au fix acel tip de emoţionalitate pe care politicienii profesionişti nu sunt în stare să o transmită, chiar dacă (sau poate tocmai în ciuda faptului că) se află în primul eşalon al partidului.
Al doilea motiv pentru care Bachmann şi Palin au o asemenea priză la mulţi americani – şi care de asemenea nu ar trebui subestimat – are de-a face cu o serioasă confuzie de interpretare a feminismului. Pentru că în anii 1960 şi 1970 feminismul a căpătat o voce în special prin intermediul instituţiilor stângii – în Marea Britanie îşi găsise un aliat în mişcarea Labour, iar în America a renăscut în conjuncţie cu ascensiunea Noii Stângi – se porneşte de la supoziţia că feminismul în sine ar trebui să fie de stânga. De fapt însă, feminismul e la fel de bine – în anumite privinţe poate chiar mai mult – în armonie filozofică şi cu valorile conservative, în special cu cele libertariene.
Nucleul feminismului e format din opţiunea individuală şi libertate, iar tocmai aceste idei sunt trâmbiţate acum mai răsunător de mişcarea Tea Party decât de stânga. Dar, lăsând la o parte retorica titlurilor scurte, există un puternic bazin electoral format din femeile de dreapta din Marea Britanie, Europa Occidentală şi America. Ele nu îşi văd valorile reflectate în reţete colectiviste de politici sociale sau cote de gen. Preferă ceea ce ele percep a fi individualismul colţos al forţelor pieţei libere, egalitatea de şanse pe care o oferă competiţia capitalistă şi un stat slab, care să nu se impună împotriva opţiunilor personale.
Multe dintre aceste femei sunt conservatoare din punct de vedere social, susţinătoare ale forţelor armate şi credincioase – şi totuşi îşi doresc egalitatea la fel de mult ca orice vegetariană de stânga în sandale Birkenstock. Orbirea faţă de această abordare perfect legitimă a feminismului este ceea ce îi încurcă pe comentatorii care vor să respingă personalităţi ca Margaret Thatcher sau femei musulmane ori, acum, liderele mişcării de dreapta din America, despre care afirmă că nu sunt „autentice”.
Dar aceste femei sunt adevărate feministe, chiar dacă nu împărtăşesc aceleaşi preferinţe politice cu surorile lor „omologate” – şi chiar dacă ele însele ar respinge eticheta feminismului. În cazul lui Palin – şi mai ales în cel al lui Bachmann – ignorăm atracţia puternică a feminismului de dreapta pe riscul nostru.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social. Cea mai recentă carte a ei este „Give Me Liberty: A Handbook for American Revolutionaries”. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org>
