Pe măsură ce criza economică se aprofundează şi pers-pectiva unei noi recesiuni se conturează sum-bru la orizont, inegalitatea socială tot mai pronunţată a devenit o problemă apăsătoare. Cum se poate întări sentimentul de solidaritate şi responsabilitate într-o ţară? Cine îi va proteja pe cei mai slabi?
Gândindu-mă la această problemă, mi-am amintit de o dezbatere pe care am avut-o acum peste 10 ani la Berlin cu teologul german Hans Küng şi invitaţi din America şi Asia. Subiectul era „Globalizare şi etică” – era vorba, mai precis, de o comparaţie a modului în care Europa, SUA şi Asia îşi protejează cei mai slabi membri ai societăţii.
Toţi participanţii au fost de acord că, în Europa, statul joacă în mod tradiţional rolul pe care în SUA îl ocupă filantropia privată, iar în Asia familia. Dar cu toţii ne-am grăbit să adăugăm că nu există un model „pur”, că în Asia familia nu mai era ce-a fost, că statul juca un rol mai important decât ne-am fi aşteptat în SUA şi că acelaşi stat are deseori perfor-manţe slabe în Europa.
Realitatea a devenit şi mai complicată de atunci încoace: rolul familiei continuă să fie în declin în Asia; filantropia şi-a atins limitele în SUA, în ciuda unor indivizi extraordinar de generoşi; iar în Europa, poate cu excepţia ţărilor nordice, statul, cocoşat de datorii, nu mai are putinţa sau voinţa de a-şi asuma noi responsa-bilităţi.
Deci cine va prelua responsabilitatea de a-i proteja pe cei mai slabi, dacă nici unul dintre aceşti trei actori nu o poate face cum trebuie? Ne îndreptăm spre o lume unită în incom-petenţă şi soluţii neadecvate?
În lumea occidentală, cei mai săraci sunt şi cei mai afectaţi de stagnarea economică. Dar în ţările emergente cu creştere economică rapidă, bogaţii tind să închidă ochii la suferinţele celor mai săraci, cu excepţia situaţiei în care se simt ame-nin-ţaţi de riscul unor revolte politice, cum ar fi în Arabia Saudită.
Elitele bogate din economiile emergente trăiesc, de fapt, într‑un fel de negare a săracilor, literalmente ignorându-i. În spe–cial Brazilia şi India sunt exem-ple flagrante în acest sens. Creşterea economică e necesară, dar nu suficientă: e nevoie, de asemenea, de un sentiment puternic de responsabilitate socială.
Ar fi absurd să condamnăm – aşa cum o fac unii – globalizarea ca principal şi singur fenomen vinovat de erodarea surselor tradiţionale de sprijin pentru săraci. Globalizarea e în primul rând un context, un mediu, deşi consecinţele primei mari crize economico-financiare ale erei globale vor adânci şi mai mult prăpastia dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci.
Dar globalizarea îi face mai vizibili pe cei mai săraci dintre noi şi ca atare absenţa dreptăţii sociale devine într-o mai mare măsură inacceptabilă. O lume mai transparentă şi interdependentă creează responsa-bilităţi pentru cei bogaţi. Sau, mai precis, face ca vechea responsabilitate a protejării celor mai slabi să devină mai dificilă şi mai urgentă.
Într-o lume tot mai complexă poate că avem nevoie de soluţii simple. Am putea, de exemplu, urma principiul avantajului comparativ enunţat de Adam Smith: în Europa cel mai bine performează statul, în timp ce Asia se bazează în continuare pe familie, iar SUA continuă să se concentreze pe iniţiativa individuală. Problema e că, într-o lume a comparaţiilor universale, legitimitatea unor soluţii se va baza mai mult ca oricând pe acceptabilitatea culturală şi eficienţa lor.
În Europa Occidentală, de exemplu, apelul la un sacrificiu comun al tuturor cetăţenilor în scopul depăşirii crizei se loveşte de percepţia latentă că nu toţi vor contribui în mod egal şi că inegalitatea socială va fi exacerbată de austeritate. Reluarea creşterii economice pe termen scurt, concomitent cu rezolvarea problemei datoriilor pe termen mediu şi lung ar putea fi singurul răspuns valid la situaţia de criză.
Dar soluţia nu va funcţiona, nici în Europa, nici altundeva, fără ca un accent mai puternic să fie pus pe dreptate socială. Chiar dacă unii dintre cei mai bogaţi se plâng, aşa cum a făcut‑o recent Warren Buffett, că nu plătesc destul impozit, generozitatea luminată a acestor puţini fericiţi – care vor să salveze capitalismul şi liberalismul – e puţin probabil a fi emulată de noii îm-bogăţiţi din economiile emer-gente, şi cu atât mai puţin de cei din alte ţări. Să fim realişti: oameni ca Buffett şi Bill Gates au puţini adepţi până şi printre bogaţii Americii. Pe de-altă parte pot societăţile asiatice să reînvie cu adevărat un sentiment efectiv de responsabilitate a familiei?
În ultimul deceniu, globalizarea pare să fi diluat notabil de mult diferenţele culturale. Dar când vine vorba de protecţia celor mai slabi şi lupta împotriva nedreptăţii sociale tot mai mari, poate că o „deculturaţie globală” creează oportunitatea de a combina ce a rămas mai bun în diversele tradiţii. Poate că ţările ar trebui să încerce să-şi construiască sistemele de protecţie socială pe o nouă sinteză dintre stat, familie şi caritate.
Dominique Moisi a scris „The Geopolitics of Emotion” (Geopolitica sentimentelor). Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org http://www.project-syndicate.org
