Ce legătură există între Biserică și rugby? Aparent, niciuna. Și totuși, părintele Sergiu Ristea de la Biserica „Acoperământul Maicii Domnului“, din cartierul Drumul Taberei, a reușit ceea ce pentru mulți părea imposibil: să organizeze un club sportiv de rugby, pentru băieți și fete, chiar în curtea bisericii.
Sportivii sunt copii proveniți, în special, din medii defavorizate. Asta nu i-a împiedicat ca, prin muncă și perseverență, sub atenta supraveghere a antrenorului Ștefan Popescu, să obțină rezultate excepționale la toate competițiile unde au participat. Ba mai mult, specialiștii spun că acest club va da, în câțiva ani, cel puțin 60% dintre membrii echipei naționale de rugby a României.
RL: Părinte Sergiu, cred că înregistrăm o premieră în România și nu numai. Biserica „Acoperământul Maicii Domnului“ este singurul lăcaș de cult cu un club sportiv de rugby.
Pr. Sergiu Ristea: Da, într-adevăr, înregistrăm o premieră, căci suntem unici în țară și nu cred că greșesc dacă ne gândim că și în afara granițelor. Totul a pornit de la nevoia apropierii de copii, de tineret, de copiii noștri până la urma urmei. Am încercat, sper cu folos, să îi atragem pe acești copii și să îi ținem aproape de Biserică, chiar în curtea bisericii. O să mă întrebați de ce rugby? Ei bine, clubul nostru sportiv parohial are trei secții: una de rugby, care funcționează extraordinar de bine, o secție de fotbal ce a funcționat până anul trecut destul de bine și care din diferite motive și-a încetat activitatea, dar sperăm să o reluăm în curând, și o secție de volei. Un apropiat al bisericii noastre, un om foarte credincios, a dorit să înceapă această acțiune, numai că s-a îmbolnăvit și de aceea am sistat activitatea cu voleiul. Așa se face că din cele trei sporturi funcționăm doar cu echipa de rugby în acest moment.
Vorbim de un club în adevăratul sens al cuvântului. Cum sunteți organizați, de cine aparține?
Funcționăm ca o asociație, atât doar că absolut totul este susținut de Biserică, de parohia noastră. Avem binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh. Funcționăm ca orice club și ne putem înscrie în campionat.
Noi am ajuns să lucrăm foarte bine pe rugby deoarece am avut alături de noi un om deosebit, pe domnul antrenor Ștefan Popescu, nea Fane, cum îl știm noi. Acesta a pus suflet, trup și iar suflet și a construit ceea ce am realizat astăzi.
Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, la „fluierul de început“, care ar fi acel moment?
Eram în șantier, construiam Paraclisul de la șosea, iar nea Fane avea o mașină mai lungă, mai spațioasă și l-am rugat frumos să mă ajute să aduc niște saci de ciment.
Nea Fane, pe vremea aceea, antrena o echipă din Bălăceanca. A scos din mașină mingile, obiectele pentru antrenament, le-a pus în curtea bisericii și a plecat să ia materiale. Doi copii, veniți cu bunicile la biserică să aprindă lumânări, au văzut mingile și au început să se joace. Eu am stat lângă ei, îi priveam, căci mi se păreau foarte interesanți, îmi plac foarte mult copiii, am lucrat ca profesor și sunt foarte atașat de ei. La care unul dintre ei îi zice celuilalt: „Tu ce clasă ești?“, „Eu sunt clasa a VII-a, dar tu?“, „Și eu tot în clasa a VII-a“. „La ce școală?“ „La Școala 197, cea de peste drum.“ „Păi, cum… suntem colegi?“, „Da, parcă te cunosc“. Erau colegi în aceeași școală, dar habar nu aveau unul de celălalt. În curtea bisericii, cu mingea în brațe, s-au cunoscut, au socializat, și-au dat seama că sunt colegi.
Atunci a venit nea Fane, a dat sacii jos, și i-am spus: „Nea Fane, îți facem o echipă de rugby la biserică“. Bineînțeles, a început să râdă: „Rugby la biserică?“.
„Da! Hai să o facem, anunță-i pe copii, anunț și eu aici, în parohie, prin cartier, și facem un prim antrenament.“ „Și unde facem?“, „Aici, în curtea bisericii“. Aveam un cort în curtea bisericii, l-am dat jos, am eliberat terenul, mai ales că încă nu începusem construcția bisericii de lemn.
S-au strâns vreo 30 de copii, dacă nu și mai bine. Era o hărmălaie… ieșeau oamenii la ferestre să vadă ce se întâmplă, și un praf, bineînțeles, era pământ, era vară, praful s-a ridicat. Și i-am spus lui nea Fane: „Uite, funcționează. Hai să ne organizăm!“. „Păi cum?“ „Hai să facem o echipă!“ O parte dintre copii i-a adus de la Bălăceanca, prima generație, o parte am avut de aici, din parohie, și am început să ne luptăm să participăm la competiții, să câștigăm cupe.
„Nea Fane, ce ai făcut?“, „Păi… părinte, ce să fac… am luat locul I. Uite diploma și cupa“. Am ieșit la predică și am spus: „Uitați, copiii din parohie au participat la Cupă și au obținut locul I“.
Bine, am zis și eu ca toată lumea că este vorba de norocul începătorului, șansa pe care o are cel care participă prima dată, dar a urmat a doua competiție: „Nea Fane, ce ai făcut?“, „Părinte, uitați locul I“. „Ei, nu se poate!“ „Părinte, uitați diploma, uitați cupa.“ Participam cu echipa formată atunci, cu echipa de fete și echipa de băieți, în Asociația Județeană Ilfov, era o competiție intrajudețeană, nu foarte multe echipe, dar faptul că a venit cu primele rezultate, faptul că au început copiii să vină la biserică… veneau atât din mediul rural, din Bălăceanca, de unde era nea Fane, dar veneau și de aici, din cartier, începuse să se ducă vestea că la biserică se fac antrenamente, că se pregătesc copiii, că primesc echipament și practică un sport numit rugby.
Care a fost reacția părinților, a enoriașilor?
Pentru cei mai mulți a fost o reală surpriză, pentru unii a sunat ca un moft, cei mai mulți au fost însă de acord și s-au bucurat, pentru că vedeau că acești copii au activitate, se antrenează, se pregătesc, își consumă energia, unii mai năzdrăvani, unii mai agitați, alții mai iuți. Venind la biserică, relația dintre noi, preoții de la parohie, și copiii aceștia a fost una foarte liberă, nu am impus niciodată, nu am stabilit condiții de genul: noi investim în echipamente, voi veniți la biserică. A fost o situație liberă de viață. Copilul a simțit nevoia să vină, părintele a simțit că este bine.
Am cazuri trăite de mine, nu auzite, în care copilul, cel care a venit la mine ori la atelierul de creație al parohiei, ori la activitățile sportive, a rămas apoi în biserică, credincios activ și fidel. A fost o lucrare dumnezeiască, poate și gândul acesta de a implica Biserica în tot și în toate. În definitiv, noi toți suntem Biserica, facem parte din Biserică, funcționăm ca și Biserica pentru că ne adunăm, ne rugăm, ne împărtășim cu Sfintele Taine sub același acoperiș. Oamenii au, într-adevăr, multe chemări, multe daruri, foarte mulți dintre ei rămân la nivelul în care nu au cunoscut niciodată ce sunt în stare să facă. Alții au cunoscut, au lucrat și au devenit foarte buni. Unii dintre copiii noștri, din 2013 până acum, au ajuns foarte-foarte buni, la echipe mari, au posibilitatea de a face școală, de a avea un salariu, tineri fiind, au posibilitatea să ajungă la națională. Vin la mine și îmi spun: „Părinte, vă rugați să ajungem la națională?“. „Sigur, noi ne rugăm, dar și voi trebuie să munciți, pentru că Dumnezeu lucrează prin ceea ce noi cerem, prin voința voastră, prin participarea voastră, sinergia aceasta dintre voi și lucrarea lui Dumnezeu cea sfântă.“
Atât nea Fane, cât și alți specialiști sunt ferm convinși că cel puțin 60% dintre acești copii vor ajunge în viitor la echipa națională. Există potențial uman foarte mare.
Rugby-ul este un sport de contact, aparent violent. Cum se împacă acest lucru cu mesajul Bisericii?
Într-adevăr, este un sport de contact, dar cel puțin la nivel de copii, e mai mult prin atingere, însă faptul că intri pe teren și începi meciul cu rugăciunea „Tatăl Nostru“ înseamnă enorm. Toate cupele noastre poartă nume de sfinți și sărbători, e un fel de catehizare. Nu e puțin lucru să te întreci pentru Cupa „Sfântul Ștefan cel Mare“ sau „Acoperământul Maicii Domnului“. Așa se construiesc modelele. Dacă în momentul în care ai placat pe cineva, te întorci și îi oferi mâna pentru a-l ajuta să se ridice, asta înseamnă mult. La finalul meciurilor, copiii din echipe adverse fac schimb de numere de telefon, ies împreună la diferite activități și rămân prieteni. Comunicarea aceasta este nemaipomenită. Aici, copiii primesc hrană caldă, socializează, încercăm să-i ajutăm cu rechizite.
În 2014 am fost la „Rugby Beach“ cu aproape 40 de copii. Mulți nici măcar nu văzuseră vreodată marea. Am mers pe plajă, desigur vara, cald, singurul preot în reverendă pe plajă, toată lumea se uita… „Ce caută părintele pe plajă?“, eu mergeam să-mi caut copiii.
Au participat atunci foarte mulți copii, circa 700 de copii, 30-40 de echipe înscrise, a fost un eveniment foarte mare. Și vorbeam cu domnul epitrop Stan, căci am mers cu dumnealui cu mașina la Constanța, și spunea: „Părinte, unde găsim noi copiii, uitați câți copii sunt? Căutăm acul în carul cu fân!“. „Domnule Stan, nu este așa, haideți să vedeți că îi găsim.“ Cum i-am găsit? Erau cei mai cuminți, toți săreau, făceau galerie, ai noștri stăteau cei mai liniștiți.
Nu spun că cei care vin la noi la biserică sunt niște sfinți, dar, pe lângă credința aceasta care intră prin participare, prin intrarea în Sfânta Biserică, sunt mai calzi, mai blânzi, sunt altfel.
Nea Fane îi antrenează destul de spartan, face un pic de armată cu ei, îi disciplinează, pe când Biserica le cultivă în suflet pacea și bucuria. Copiii noștri, la fiecare eveniment, Cupă, cantonamente, îi vezi cum cresc duhovnicește, nu este o impresie, ci îi simți, îi vezi că sunt mai blânzi. Sunt copii proveniți, cei mai mulți, din medii defavorizate, iar acest lucru de multe ori îi face să devină agresivi, aici însă își găsesc liniștea.
Când începi să lucrezi și începi să te rogi pentru ei îți dai seama ce copii buni sunt, toți copiii sunt buni, dar ai noștri, crescuți în curtea bisericii, sunt altfel. Nădăjduiesc din tot sufletul ca trecând prin perioada aceasta, ajungând adulți cu familiile lor, să transmită faptul că au crescut în curtea bisericii.
Poate viitorul va arăta că Biserica se implică în tot și în toate. Că nu sunt foarte multe lucruri scoase în evidență, este din smerenia Ortodoxiei, creștinul nostru tace și face, nădăjduiește la Dumnezeu, la răsplată, nu la oameni. Mentalitatea lor se va schimba, iar odată cu trecerea timpului, când acești copii vor ajunge la maturitate poate vor da ei mărturie și vor spune: „Atunci când am avut probleme sau când nu îmi găseam drumul în viață, Biserica noastră Ortodoxă ne-a fost alături, ne-a ajutat și ne-a îmbrățișat“.
