Muzicianul şi-a oferit serviciile Crucii Roşii după dezastrul de la Turtucaia, din timpul primului război mondial.
Prin 1968, apărea în unele librării, un volumaş absolut inedit despre diferite personalităţi aflate în situaţii absolut inedite. Este vorba despre volumul „Vinurile lor…”, în cuprinsul căruia Vintilă Rusu Şireanu transcrie amintirile tatălui său, nimeni altul decât Ioan Rusu Şireanu, fost un timp, directorul ziarului „Tribuna” ce apărea la Arad şi care, pe când avea doar 18 ani, a plecat pe jos, de la Blaj la Bucureşti, drum străbătut în circa două luni de zile. Amintirile lui despre George Enescu, Panait Istrati sau Brâncuşi – lângă care a stat opt ani de zile – sunt extrem de interesante şi, din multe puncte de vedere, inedite.
Vom rezuma azi câteva dintre amintirile legate de marele nostru violonist şi compozitor George Enescu, pe care l-a întâlnit, la câteva zile după dezastrul de la Turtucaia, în spitalul militar amenajat în localul Şcoalei Centrale de Fete din strada Icoanei, din Bucureşti, unde se înrolase ca infirmier voluntar al „Crucii Roşii” Române.
Acolo, George Enescu, pe atunci un tânăr viguros şi, de unii cunoscut din concertele lui de la Ateneu – precum povestitorul – şi din alte săli sau familii de demnitari…
Cum l-a apucat leşinul pe Enescu
„Aflându-l pe Enescu – scrie autorul – în spitalul de răniţi, eram şocat. Pentru că aici veneau ambulanţe, camioane, automobile, chiar căruţe, şi umpleau de dimineaţa până seara strada, aducând trupuri mutilate, trupuri zdrobite şi totul era acoperit de gemete şi vaiete şi plâns disperat… În această atmosferă de mari suferinţe, a fost adus un tânăr vânjos cu cangrenă gazoasă pe care colonelul chirurg trebuia să-l opereze imediat, ceea ce însemna amputarea piciorului cangrenat. Colonelul chirurg l-a pus pe scândurile pe care se improvizase masa de operaţie, şi, văzându-l pe Enescu, înalt şi voinic, circulând cu găleata cu feşe printre răniţi, apreciindu-i statura şi robusteţea, l-a chemat să-l ajute. Acesta a venit imediat, colonelul chirurg i-a arătat cum să-i ţină piciorul rănitului şi unde să-l ducă după amputare… A început operaţia dură, cu fierăstrăul, ceea ce lui Enescu i-a produs, brusc, un rău aproape de leşin. Dar Rusu Şireanu a văzut totul şi l-a strigat pe chirurgul Traian Nasta, arătându‑i-l pe Enescu şi rugându‑l să-l scoată la aer imediat. Ceea ce acesta a şi făcut. Apoi Rusu Şireanu, terminându-şi treburile, l-a însoţit acasă, Enescu fiind foarte abătut că s-a dovedit atât de… slab.
O sonată pentru refacere
Spre casa lui Enescu au discutat una şi alta, apoi, ajunşi, l-a invitat pe Şireanu în locuinţa lui, unde s-a liniştit, după care a luat vioara şi a început să cânte, interpretând Sonata 2-a pentru violină, de Bach, piesă despre care, mărturisise în final că este «celestă prin puritatea şi claritatea absolută». «Nu cred – spunea el atunci – că va mai putea scrie cineva, vreodată un întreg mai desăvârşit pur»… Apoi, într-un târziu au închinat un pahar de vin penru cei căzuţi la Turtucaia – unde Ioan Rusu Şireanu îl pierduse pe fratele său, Mircea, pe care, mărturisise, îl adora…
Iar după ani (1944), reîntâlnind-se, au mai închinat pentru cei căzuţi în Munţii Tatra, an în care s-au reîntâlnit la Paris, în casa Elenei Văcărescu, după succesul avut de Enescu cu Oedip, prezentată la Opera Mare din Capitala Franţei.
