Evgheni Vodolazkin este, probabil, cel mai în vogă scriitor rus. S-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche și cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puşkinskii Dom) din Sankt Petersburg.
„Laur”, romanul care l-a făcut celebru, a apărut în 2012, este și cel pentru care câștigă Premiul Bolşaia Kniga, Premiul cititorilor și Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Cărțile lui sunt traduse în peste 20 de țări. În limba română au mai apărut “Soloviov şi Larionov” și, recent, “Aviatorul”.
România liberă: „În Rusia totul este posibil“, spune Innokenti Platonov personajul principal din „Aviatorul“, ultimul dvs. roman, explicându-și sensul acestei expresii ca pe un verdict. În ce sens „totul e posibil în Rusia“?
Evgheni Vodolazkin: Uneori, Rusia își organizează asemenea vremuri când totul devine posibil. Spre exemplu, în timpul revoluțiilor: în revoluțiile care se fac cu arma în mână, precum cea din 1917, sau în cea pașnică din 1990, când a avut loc trecerea de la socialism la capitalism. La începutul anilor ’90 am asistat la o lume pe care un om normal cu greu și-ar putea-o imagina. Spre exemplu, când aveau loc funeralii pompoase ale unor bandiți, aceștia traversau orașul în Mercedes-urile lor și miliția le făcea loc. Din fericire, această perioadă a fost limitată.
Acum socotiți că lucrurile s-au schimbat fundamental?
Nu există niciodată o situație perfectă. În Rusia va exista întotdeauna și elementul de stihie, ceva ce distruge, ceva ce nu poate fi prevăzut și nici oprit. Există, însă, și perioade de stabilitate: Rusia este ca un tren care merge de la haos la stabilitate, câteodată o stabilitate dură, așa cum a fost în perioada sovietică. În URSS, stabilitatea a însemnat totalitarism și teroare. Atunci, această idee că în “Rusia totul este posibil” nu corespundea realității, fiindcă nu aveai voie să faci mai nimic. Acum, în societate a apărut un oarecare consens, lumea s-a obișnuit cu diferitele partide, spațiul social este împărțit între ele și nimeni nu pretinde nișa celuilalt. În Rusia a apărut o liniște relativă, puterea o numește “stabilitate”, iar opoziția – “stagnare”.
Vi se pare sănătoasă această liniște?
Cred că pentru Rusia este sănătoasă, fiindcă a fost foarte bolnavă după 70 de ani de putere sovietică și, probabil, acest corp bolnav nu ar fi suportat zdruncinări și manipulări prea puternice. Eu nu fac politică și nu am opțiuni politice, dar cred că, înainte de a începe un nou tratament, fiindcă avem ce să tratăm, trebuie să întărim organismul. Sunt păreri diferite față de ce se întâmplă acum în Rusia,dar există și o anumită realizare: înainte era o luptă generală, toți se băteau cu toți, acum nu mai avem așa ceva.
În Rusia există o vorbă: “Mai bine o pace rea decât un război bun”. N-aș spune că pacea noastră internă este ideală, dar rușii au înțeles că la putere trebuie să ajungi pe cale legală, că sunt lucruri pe care nu ai voie să le faci, că nu poți să ieși pe stradă să împuști sau să bați pe cineva. Aceasta este o realizare. Înțeleg că cei din Occident vor să vadă o schimbare mai rapidă a Rusiei, numai că graba nu e bună. Eu, ca istoric, știu că atunci când ceva vine prea repede, are ca efect să te întoarcă din drum și să rămâi mai în urmă decât ești acum.
Spuneți că e liniște, dar, în spatele acestei aparențe, se folosesc totuși armele, jurnaliști și scriitori au fost asasinați, oameni din zona intelectuală au fost arestați sau se află în procese nedrepte. E posibilă democrația în Rusia?
Întrebarea e ce democrație? Democrația este puterea poporului. În acest sens, statisticile recente arată că activitatea guvernului rus este susținută de 85-90% din populația Rusiei. Este o majoritate stabilă și recunoscută de toată lumea.
Din punctul de vedere al filosofiei și practicii politice occidentale, Rusia nu este o democrație?
În sensul grecesc al cuvântului democrație, acțiunile guvernului corespund cu cerințele poporului. Înțelegerea democrației în Occident este diferită de definiția originală, dată de grecii antici: demos=popor, kratia=putere. Valorile democrației occidentale nu sunt întotdeauna create de societate în Occident: de multe ori, vin “de sus” sau sunt aduse din afară. De exemplu, politicile migraționiste sunt susținute de electoratele statelor care le promovează și Germania e doar cel mai cunoscut dintre cazuri.
Sensul modern al democrației cuprinde libertatea cuvântului, separarea puterilor în stat, libertatea opiniilor și a vieții private, independența mass-media și, într-un sens mai larg, chiar respectarea granițelor celorlalte state.
Eu numesc aceste lucruri valorile occidentale, care nu au legătură cu exprimarea voinței poporului. Îmi place definiția pe care o dați democrației vestice. Am trăit în Germania și mi-a plăcut organizarea societății de acolo, în primul rând pentru că este eficientă. De fapt, democrația este un instrument de organizare a societății: un instrument, nu un obiectiv sau un scop. Prin comparație cu cerințele occidentale, democrația funcționează prost în Rusia, dar noi nici nu vrem ca în Rusia să funcționeze democrația occidentală sau, cel puțin, nu așa că în Vest.
Spre exemplu, mie îmi place să umblu în tricou, dar la St. Petersburg nu pot umbla în tricou, fiindcă avem altă climă decât în România, unde voi puteți purta tricou. Cei care vorbesc despre globalizarea democrației gândesc ca și cum toți ne-am fi născut în același loc, am avea aceeași istorie și aceeași climă, dar nu este deloc așa. Ceea ce poate fi construit cel mult astăzi în Rusia este o democrație de tip autoritar, iar autoritarismul nu se referă la conducător, ci la lege. De multe ori în Rusia unii cred că, dacă vrei să faci ceva cu adevărat, poți să ocolești legea. Iubesc mult Rusia și mai demult visam ca Rusia să fie ca Germania, dar, după ce am locuit o vreme acolo, mi-am dat seama că nu se poate.
Și Petru cel Mare și-a dorit ca Rusia să ajungă ca Prusia.
Și s-a terminat cu o tragedie. Din păcate, între domnia lui Petru și Revoluția Bolșevică există o legătură destul de clară.
De ce?
În primul rând, este vorba despre viața spirituală a oamenilor, iar Petru a transformat Biserica într-un minister.
Folosiți o metaforă, nu?
Nu. Biserica era condusă de Sinod și Sinodul funcționa cu drepturi de minister. Au fost introduse elemente de teocrație în componența Guvernului. Și au început să apară obligații ale populației față de Biserică. Astfel că în timp au început, de pildă, să se ceară adeverințe că oamenii s-au împărtășit, acest lucru s-a întâmplat în anii ’30 ai secolului al 19-lea. Înțelegem din aces fenomen de teocratizare a puterii și societății de ce atât de puțini au sărit în apărarea Bisericii, când a început Revoluția bolșevică. Petru a vrut să transforme Rusia într-un stat occidental.
Dar modelul teocratic nu a fost luat din Occident.
A fost o asociere stranie între elemente estice și vestice. Teocrația venea dinspre Orient: nu am avut de-a face cu teocrație în formă pură, ci doar cu elemente. Ce credință poate să reziste sub presiune? Este tot ce poate fi mai rău să-i oblige pe oameni să meargă la Biserică. Nu poate exista credința în afara unei alegeri libere.
Deși în Rusia nu există o democrație de tip occidental, majoritatea rușilor se consideră liberi. Eu spun ceea ce cred și în Rusia și în afară. Și când ceva nu-mi place, spun liber. În Rusia, libertatea se exprimă diferit față de Occident. În Vest, vorbiți despre coeziunile din presă, pentru că jurnaliștii scriu ceea ce consideră că trebuie, și eu am observat că în Occident cenzura nu se află în afară, ci în capul jurnalistului. Acolo nu vor scrie niciodată ceva ce nu vrea să audă redactorul-șef.
Așa credeți?
Sunt convins și am discutat cu mulți jurnaliști germani, iar ceea ce vă spun nu se bazează pe observațiile mele, ci pe ceea ce mi-au spus prietenii mei germani. Ei spun că sunt lucruri tabu, despre care nu ai voie să scrii, un rus ar fi scris și ar fi fost interzis. Scriitorului Peter Handke i-au fost interzise, spre exemplu, piesele în perioada războiului din Serbia, fiindcă a fost de partea Belgradului, nu a SUA în timpul bombardamentelor (Slobodan Miloșevici i-a dat însă unul dintre cele mai importante ordine pentru propaganda pe care i-o făcuse regimului său – n.red.). Tot ce mi-aș dori eu ar fi desacralizarea termenilor și să începem să vorbim despre democrație ca despre un instrument, care poate fi adaptat sau chiar îmbunătățit, dar nu ca despre ceva imuabil.
În Germania, eu și soția mea am fost întrebați dacă în familia noastră este democrație. Era o întrebare caraghioasă pentru un rus, fiindcă, atunci când există dragoste, democrația nu e necesară. În societățile pe care până nu demult le numeam primitive totul se reglementează fără democrație, la fel și în familie, fiindcă familia este o comunitate arhaică. Feminismul nu poate fi, însă, considerat un fenomen serios în Rusia, pentru că în URSS era o egalitate totală între femei și bărbați. Aș spune că era o egalitate rea. Lucrau pe tractor, construiau căi ferate, cărau bolovani și le era greață de atâta egalitate.
Sunteți născut la Kiev, unde v-ați făcut, de altfel, și studiile. Aveți rădăcini ucrainene?
Nu, sunt rus. Familia mea a venit de la St. Petersburg după Războiul Civil, pentru că străbunicul meu a fost voluntar în Armata Albă, a luptat împotriva bolșevicilor și nu mai putea veni în orașul său natal, așa că a plecat într-un loc unde nu-l cunoștea nimeni. Așa a ajuns familia mea la Kiev, dar acum ne-am întors la St. Petersburg.
Credeți că Ucraina se va mai putea întoarce cu fața spre Rusia după războiul acesta cumplit din Donbas și după anexarea Crimeii?
Pentru mine Ucraina e aceeași patrie ca Rusia, fiindcă am crescut și am fost educat acolo. Dacă ne uităm la încrâncenarea care s-a instaurat în oameni înrudiți între ei, e greu să ne închipuim că va mai apărea ceva bun între Ucraina și Rusia, dar eu sunt istoric și m-am ocupat de Rusia veche: foarte des, cneji ruși nu doar că începeau războaie împotriva altor cneji ruși, dar îi mai chemau și pe tătari în ajutor. Părea o trădare îngrozitoare, fiindcă unele teritorii rusești deveneau tătare. În scurt timp, însă, situația se schimba fundamental, prietenii de ieri deveneau dușmani, dușmanii deveneau prieteni. Istoria viitoare nu poate fi prevăzută. Ceea ce acum pare pierdut pe vecie mâine s-ar putea să pară ceva neimportant.
Vă așteptați să revină Rusia și Ucraina într-o federație comună?
Nu exclud acest lucru, deși din situația actuală nu rezultă așa ceva. Trebuie să vă spun ceva: nu poți să aplici categoriile morale la relațiile între state. Moralitatea ține de om, nu de stat, de partid, de țări, iar statele au interese. Dacă Rusia îi va putea propune Ucrainei ceva interesant din punct de vedere politic sau economic, totul s-ar putea schimba.
După cum vedeți, sunt deja schimbări evidente în Europa de Est. Nu spun că e rău sau bine: R. Moldova își manifestă, din punct de vedere economic, interesul față de Rusia; Ungaria încearcă să unească beneficiul pe care îl obține de la UE cu cel dinspre Rusia. Interesele unesc până și cele mai îndepărtate state, iar Ucraina nu este deloc îndepărtată. Pentru ruși, Ucraina este una și aceeași țară cu Rusia, până nu demult așa era și pentru ucraineni. Acum totul s-a schimbat din cauza atâtor tragedii. Istoria este irațională: am citit toate memoriile din timpul Războiului Civil și ceea ce m-a uimit a fost că Albii luau prizonieri din tabăra Roșilor, iar a doua dimineață Albii împreună cu prizonierii Roșii luptau împotriva Roșilor, dar și Roșii luau prizonieri Albi, cu care mai apoi luptau împreună împotriva Albilor.
Nu erau obligați să se lupte în felul acesta, mai ales că o făceau cu toată convingerea de fiecare dată. De fapt, le era indiferent, și această iraționalitate m-a uimit. În acest context, a contat temperamentul, nu ideologiile. Prezicerile sunt imposibile din cauza lipsei de rațiune a oamenilor.
În cărțile dvs., în toate cele trei apărute în limba română, “Laur”, “Soloviov și Larionov”, “Aviatorul”, personajele principale se află în cautarea unui motiv pentru a trăi, în căutarea unui sens al vieții. Este și căutarea dvs?
De fiecare dată mi se pare că l-am găsit și așa și este. L-am găsit atunci când am devenit ortodox. Dar calea omului nu este dreaptă și uneori apar unele îndoieli. Am o direcție general, cu toate că uneori ajung în niște impasuri îngrozigtoare și trebuie din nou să pun întrebarea “de ce?” Până acum, Dumnezeu m-a ajutat să răspund. Mi-am pus întrebări foarte serioase, când eram în pragul depresiei și am găsit răspunsurile. Să dea Dumnezeu să fie așa și în continuare.
Și răspunsul dvs. la întrebarea pe care și-o pun toți filosofii, “de ce trăim”, este credința?
Da, răspunsul meu este pregătirea pentru viața veșnică. Judecând după toate pe care le știm, realizarea omului se poate face doar aici, fiindcă ce va fi dincolo este total diferit și nu are legătură cu activitatea noastră. Pentru activitate ne este dată viața pământeană și de aceea trebuie să o folosim la maximum și eficient. Nu găsesc alt răspuns, în afara credinței, la întrebarea privind sensul vieții, pentru că dacă nu există Dumnezeu, nu există nici viață veșnică, și atunci nu mai înțelegi de ce să mai trăiești.
Unii înțeleg prin viață veșnică faptul că te transformi în pământ, în iarbă, și o să te mănânce vacile și în acest fel intri în circuitul permanent al naturii. Pe mine nu mă încălzesc asemenea explicații: ce se poate spune în acest circuit despre suflet? Eu sunt iarbă, dar unde e sufletul? Această întrebare pe care mi-ați pus-o m-a făcut să mă botez. Deși în familie avuseserăm preoți, părinții mei erau indiferenți față de credință, la fel ca majoritatea oamenilor sovietici. Eu am ajuns la credință de teama morții, nu de teamă că n-am să mai exist, ci în sensul că dacă n-am să mai exist ce sens mai are viața mea. De ce am scris atât de mult, am învățat atât de mult, am făcut atâtea lucruri…
Toate acestea nu au nicio valoare și dispar dacă nu există viață veșnică. Am avut o criză foarte mare când aveam 15 ani, exact pornind de la această întrebare: mă consideram colonelul Buendia din romanul “Un veac, de singurătate” al lui Marquez, atunci când a început să facă peștișori din aur, pe care îi vindea. I se părea că are sens ce face, apoi a aflat că se cumpără nu fiindcă cineva are nevoie de peștișori de aur, ci pentru că îi făcea el, un om faimos. Din acel moment a încetat să-i mai vândă.
Îi făcea, apoi îi topea și începea totul de la capăt. Mi s-a părut că cineva care nu crede se transformă în colonelul Buendia: activitatea de dragul activității, fiindcă nu iei nimic cu tine și atunci ce sens au toate? Nu vreau să-i supăr pe cei care nu sunt credincioși, pentru că ei au propria lor cale, nu voi spune niciodată că un om credincios este mai moral decât unul necredincios. Iar un om necredincios, dacă se gândește la sensul vieții, simte în inimă o mare tragedie, pentru că nu există un răspuns satisfăcător despre sensul vieții.
În afara credinței?
În afara credinței. Fără Dumnezeu eu nu văd un răspuns. Sunt foarte precaut atunci când vorbesc cu cei care nu cred, fiindcă nu vreau să-i supăr. Sunt convins că și credincioșii și necredincioșii încearcă să afle pentru ce trăim. Și unii și alții sunt neapărați în fața morții. Măcar pornind de la acest punct comun ar trebui să existe dragoste și respect între unii și ceilalți. Pentru că eu mă ocup de literatură, vă pot da un exemplu, Vladimir Nabokov, care nu a fost credincios, dar are o expresie extraordinară: Sunetul scoicii este neființa veșnică. Atunci când îți pui scoica la ureche și auzi acel sunet îți arată că există veșnicia, de aceea spun că suntem cu toții în căutarea aceluiași lucru.
Mi-am amintit o istorie minunată, când în perioada sovietică se confruntau un credincios și un necredincios, era, firește, la nivel primitiv, în perioada în care Gagarin zbura în Cosmos și nu l-a văzut pe Dumnezeu. Preoții erau obligați să spună acest lucru la predică, dar unul dintre ei s-a dus la slujbă și a spus: “Gagarin a zburat în Cosmos și nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu l-a văzut pe el și l-a blagoslovit”.
