A devenit aproape o modă să-ţi duci copiii la karate, mai ales în cursurile primare sau gimnaziale. Artele marţiale au prins foarte bine în România de după 1989. Pentru mulţi părinţi ele reprezintă educarea copilului astfel încât acesta să ştie să se apere când este atacat, dar şi un sport/artă care îi modelează caracterul sau, simplificând, un mod util de a-şi petrece timpul liber. Mai puţin cunoscut decât karatele, aikido este, după cum l-a definit sensei George Raicu, „o cale prin care să foloseşti timpul liber în beneficiul tău şi al celor din jur”.
Să practici aikido înseamnă să poţi să coregrafiezi ansamblul astfel ca la momentul finalului ambele părţi să-şi strângă mâna cu prietenie. O artă marţială, un sport, o filosofie de viaţă? Încercăm să spunem o mică poveste despre aikido, aşa cum ne-a fost ea relatată de către sensei George Raicu, cu modestie şi cu precizarea că îi place ca întotdeauna „să aibă în spatele vorbelor documente”.
Ce este aikido
Aikido este o artă marţială care s-a născut în Japonia, ultima artă marţială majoră produsă de cultura niponă, al cărei fondator a fost O-Sensei Morihei Ueshiba (1883 – 1969). O definiţie literală a aikido ar arăta astfel: aikido este calea sau metoda (DO) pentru coordonarea sau armonizarea (AI) capacităţilor umane fizice, mentale şi spirituale (KI). Referindu-se la Aikido, fondatorul ei spunea: „Aikido nu este arta de a lupta şi a-ţi învinge duşmanul. Spiritul ei este de a aduce pace şi armonie în lume… Un rău nu trebuie privit ca pe ceva în faţa căruia trebuie să ne salvăm sau de care trebuie să fugim, ci trebuie convertit în bine.”.
Diferenţa faţă de alte arte marţiale este că aikido este singura artă marţială fără competiţii. Este adevărat că există şcoli de aikido care s-au desprins de şcoala tradiţională şi care, probabil pentru cerinţele occidentale, au creat un gen de competiţii în aikido. Dar aikido este necompetiţional. Ceea ce trebuie să facă practicantul este doar să-şi dedice timpul pentru a studia şi a se dezvolta pe această cale. Pentru că aikido nu este simplă mişcare fizică, este o artă care are marţialitatea ei ca, de altfel, toate artele marţiale, prin marţialitate înţelegând de la capacităţile fizice la conduita practicantului, la morala lui, la modul în care relaţionează cu cei din jur, la modul în care ştie să-şi îndeplinească responsabilităţile sociale şi familiale şi la care rezultatul trebuie să fie întotdeauna benefic nu numai lui, ci şi celor din jur.
Începuturile aikido în România
Forul suprem al aikido-ului mondial este Fundaţia Aikikai Tokyo, cunoscută în lumea aikido-ului sub numele de Honbu Dojo. Apoi, urmează Federaţia Internaţională de Aikido care reuneşte toate organizaţiile continentale şi naţionale de Aikikai. În România, cel care a deschis drumul către aikido a fost Nicolae Bialokur. George Raicu împreună cu doi prieteni, Camil Marius Dădârlat şi Şerban Derlogea, cu sprijinul lui Nicolae Bialokur şi sub egida Asociaţiei de Studii Orientale din România – Departamentul Budo, au constituit prima grupă de aikido din România în 1977.
„Atunci eram doar câteva persoane care desţeleneam un teren viran plin de ciulini, descoperind dacă era un teren fertil, bun pentru a planta ceva. Şi a fost o muncă sisifică. Nu aveam cu adevărat un profesor şi învăţam din cărţi şi din fotografii, ceea ce era foarte greu, deoarece aikido este o mişcare foarte dinamică, sferică.”, îşi aminteşte George Raicu. Aikido este un sport la care trebuie să te documentezi, să studiezi nu numai fizic, ci şi teoretic, mental, spiritual, altfel nu poţi înţelege cu adevărat sensul ei şi s-ar putea ca mişcarea aikido să nu fie eficientă, să nu-şi atingă scopul. „Nu cunosc toate artele marţiale din lume, sunt extrem de multe şi le respectăm pe toate, dar cel puţin până acum ştiu că numai în aikido, chiar de la primul un dan, pe lângă examenul fizic se dă şi un examen teoretic.”, precizează George Raicu.
Aikikai România a fost printre primele asociaţii sportive înfiinţate în România după 1989, mai exact în februarie 1990, şi a primit recunoaşterea Fundaţiei Aikikai Tokyo în 1995. Primii ucenici ai lui George Raicu şi-au creat deja propriile şcoli, unii chiar la îndemnul lui, şcoli despre care acesta spune: „Sunt bune, cu dezvoltare şi mă bucur pentru că nu-mi place să rămân tot timpul o cloşcă. Misiunea mea este să-mi învăţ puii să zboare şi, dacă tot au învăţat acest lucru, să-şi ia zborul”. Sunt multe şcoli de aikido şi fiecare reprezintă o bucată de puzzle, o bucată din imaginea generală a aikido, o bucată din întreg.
A învinge fără a convinge nu înseamnă nimic
Am fost curioasă să văd ce beneficii aş avea practicând această artă. Şi am aflat că aikido cere multă răbdare, dar că această răbdare îmi va fi răsplătită din plin în timp. Aikido este o artă/un sport, cum doriţi să-i spuneţi, care poate modela nu doar partea fizică, ci şi liniştea, calmul, pacea interioară. Dezvoltă puterea voinţei, puterea de distribuţie a vederii şi a simţurilor, capacitatea rapidă de decizie în momente hotărâtoare, fără a distruge ceva anume din ceea ce este existent în caracterul nostru. „Din ceea ce este existent aikido ia ceea ce este bun şi creează din el o floare extraordinară.”, spune George Raicu şi, credeţi-mă, deşi formularea poate părea uşor desuetă, în gura lui nu sună deloc aşa.
Aikido are un sens pacifist. Dar nu un pacifism de genul hai să ne iubim cu toţii, ţine să precizeze George Raicu, ci unul firesc, în care fiecare trebuie să-şi vadă de drumul lui, pe care să meargă fără a-i afecta pe cei din jur. Şi mi-a dat un exemplu plastic: dacă mergi pe un trotuar şi cade o bucată de zidărie, aikido te învaţă să faci un pas lateral ca să nu cadă pe tine şi să poţi să-ţi continui drumul. Normal, te uiţi să vezi dacă s-a întâmplat ceva, dai o mână de ajutor, şi apoi îţi vezi de drumul tău.
Aikido reprezintă un înalt nivel de luptă, în care eficacitatea tehnicii nu se manifestă prin distrugerea adversarului, ci prin „arta de a-i opri sabia” sau de a o devia de la ţinta iniţială. Este o formă de autoapărare care operează numai în momentul în care se declanşează atacul şi se întoarce asupra adversarului cu putere de convingere, oferindu-i posibilitatea de a reflecta dacă acţiunea sa agresivă a fost justificată sau nu. Raportat la fiecare individ, aikido este un complex al dezvoltării fizice, psihice şi al valorilor morale.
Primul dan
După ce am văzut diploma prin care lui George Raicu i se confereau cinci dani, ea în sine un obiect frumos, litere japoneze pe hârtie de orez, am aflat şi povestea primul dan primit de acesta, după o ucenicie de un an la Chicago, la maestrul Fumio Toyoda.
„După ce domnul Bialokur a plecat din ţară, am deschis sub umbrela Asociaţiei Sportive Justiţia prima secţie de aikido. Primii ucenici pe care i-am avut au plecat unii dintre ei în SUA, la Chicago, unde au dorit să continue să practice aikido. Şi au ajuns la sala maestrului Fumio Toyoda. Noi, înainte de 1989, neavând un instructor oficial, nu puteam da grade. Iar eu am mers întotdeauna pe principiul că dacă nu există legitimitatea de a da o diplomă, mai bine rămânem aşa şi continuăm să studiem. Ajungând la maestrul Toyoda, ucenicii mei au fost întrebaţi de unde vin şi cine i-a pregătit. La momentul acela maestrul nu ştia nimic de România. Din curiozitate, prin ’88 mi-a timis o invitaţie oficială să-i devin ucenic. Am declinat diplomatic invitaţia, având în vedere că în acele timpuri nu se punea problema unei călătorii în afară.
În 1990, când publicitatea pentru România a atins anumite cote, am primit o altă invitaţie oficială pentru a-i deveni ucenic. În mod cu totul surprinzător am obţinut un concediu fără plată de un an, am plecat în SUA, şi i-am devenit ucenic. Să fii ucenic în arte marţiale presupune anumite lucruri. Îţi trebuie recomandări deosebite, trebuie să ştii ceva despre această artă şi să accepţi să ai o viaţă de ucenic, în sensul de a locui acolo unde este sala. Participam la orele de practică, minimum opt ore pe zi, mă ocupam de curăţenia clădirii – subsol, parter, etaj -, eram oricând trebuia la biroul de relaţii cu publicul. După o perioadă de practică, am fost anunţat că urmează să dau examenul. Şi dacă în mod normal examenul pentru un dan durează cam 15 minute, la mine a durat o oră şi 45 de minute. Acum am cinci dani, conferiţi de Centrul Mondial Aikikai de la Tokyo.”
Există şi mai mult de cinci dani, dar de la un anumit grad în sus – de exemplu, patru dani – contează nu numai capacităţile fizice, ci şi ceea ce face practicantul pentru promovarea mişcării aikido, respectiv contează activitatea de misionariat. Şi, având în vedere că aikido se poate practica din fragedă copilărie – George Raicu este de părere că cel mai bine ar fi de pe la 9 ani – şi până la sfârşitul vieţii, putem încerca oricând această artă marţială.
