Căderile semnificative de pe principalele burse occidentale – care par o reacţie la jumătăţile de măsură adoptate în vederea înfruntării marilor probleme ale datoriilor publice din America şi Europa – au luat-o înaintea previziunilor cu care revenise, în înfiorarea generală, dl Nouriel Roubini, economistul care a căpătat o notorietate extraordinară fiind practic singurul care a prognozat izbucnirea crizei financiare în 2007 în SUA.
O combinaţie nefericită între problemele grave ale zonei euro, explozia datoriei publice din Statele Unite şi stagnarea ce pare fără întoarcere a Japoniei va duce, a spus dl Roubini, la o reizbucnire a crizei economico-financiare globale în 2013, cu tot tacâmul: recesiune, şomaj dramatic şi inflaţie redevenită virulentă.
Dacă asimilăm criza cu răbufnirile ei, atunci dl Roubini are dreptate. Altfel însă, doar dacă nu se vrea nu se vede că avem de-a face cu o criză deja permanentizată, care este o criză de sistem, şi care, odată declanşată, nu se va mai opri până la un deznodământ concluziv, având puseuri mai severe sau mai puţin severe pe parcurs. Asemenea puseuri au avut loc în 2001, când a explodat bubble-ul bursier dintr-un segment al pieţei (cel de IT), în 2004, când au ieşit la suprafaţă matrapazlâcurile intracompanie, bazate pe conflict de interese, de la Enron şi WorldCom şi, din nou, mai puternic în 2007, când au răbufnit malversaţiunile financiare dintr-un alt segment al pieţei (cel imobiliar) şi care au avut grave repercusiuni în întregul areal financiar-bancar precum şi în economia reală.
Cauza generală este segmentul agresiv al capitalului internaţional – cel financiar-bancar – care a subordonat întregul sistem intereselor sale de profit fără măsură, într-o viziune speculativă şi pe termen scurt, şi care a transformat sistemul într-un cazino expus grav destructurării şi falimentării. Toate, în urma aşa-zisei „dereglementări”, adică a abandonării oricăror reguli în ce priveşte delimitarea operaţiunilor financiare, conflictul de interese, prudenţa creditării, morala afacerilor etc.
Indiferent pe ce parte ar fi întoarse lucrurile, criza de sistem cu care avem de-a face este, din punct de vedere tehnic, o criză a datoriilor. Pe ansamblu, acestea au fost împinse la dimensiuni mai mari decât veniturile, iar ultimii 10-15 ani consemnează o adâncire periclitantă a discrepanţei din cauza vitezei mult mai mari de creştere a datoriilor.
Nu se cunoaşte vreun tratament economic pentru aşa ceva! Nu se poate plăti ceva care costă mai mult decât ai în buzunar!
Discrepanţa nu există de azi, de ieri! Dar lucrurile au putut merge totuşi în continuare pentru că, după un scenariu bulversant, statele au fost puse să-şi angajeze încrederea în susţinerea şandramalei. Mai precis, cu cât mai mari au fost ravagiile făcute de capitalul financiar-bancar, cu atât au fost împinse statele să preia curăţirea grajdurilor pe seama îndatorării lor. Punctul efectiv nou este că acum datoriile zise suverane, adică ale statelor, au ajuns ele însele în criză! Au preluat consecinţele ravagiilor mereu mai devalizante făcute de capitalul financiar-bancar privat şi, oricât i-ar pune la plată pe cei pe care îi au în parohie (contribuabili, salariaţi, pensionari, sisteme de sănătate, apărare, educaţie sau ordine publică), elucubrantele datorii nu pot fi acoperite!
Momentul propriu-zis este acela în care statele dezvoltate ţin în „stand-by” datoriile şi fac eforturi disperate de a nu le arunca asupra contribuabililor, salariaţilor, pensionarilor şi serviciilor publice. Declanşarea viiturii este însă aproape şi oricum este inevitabilă. Din istorie se ştie că numai o inflaţie devastatoare poate acoperi datorii neplătibile. Dincolo de o asemenea inflaţie este doar războiul!
Ilie Şerbănescu este -analist economic
