S-a găsit doar o structură de cercetare străină care să investigheze pe cât posibil cuprinzător şi ştiinţific cel mai tulburător şi dramatic fenomen din România ultimului deceniu: bejenia a milioane de români. Este vorba de Fundaţia Soros şi cercetarea se numeşte „Migraţia dincolo de prejudecăţi şi mituri”.
Pentru instituţiile statului român, cel mai tulburător şi dramatic fenomen din România de azi nici nu există! Ministerele şi instituţiile care au legătură directă sau indirectă cu derularea fenomenului n-au evidenţe în domeniu şi nicidecum corelări între eventualele estimări pe care se întâmplă să le facă. De mirare nu este! Statul român însuşi este în disoluţie, ce pretenţie să mai existe de la una sau alta dintre instituţiile sale şi tocmai într-un domeniu care exprimă plenar această disoluţie?!
În continuare, statisticile vorbesc de milioane de români care ar fi prin agricultură (doar pentru faptul că în alte domenii, unde de bine, de rău se fac înregistrări, nu sunt), în timp ce ei se află la muncă sau la furat prin Italia, Spania, ori prin alte ţări. Ar fi chiar exagerat să te aştepţi la investigaţii clarificatoare! Pe cine interesează de fapt de bejenia românilor? La nivelul autorităţilor se manifestă chiar satisfacţia că milioane de români hălăduiesc pe alte meleaguri, scăpându-se de ei de pe aici ca guri de hrănit şi solicitatori de locuri de muncă! Pe nimeni nu interesează tragedia dezrădăcinării şi soarta copiilor dezrădăcinaţilor! Un dezastru perfect, parohiat oficial!
În lipsa unor investigaţii româneşti, oficiale sau neoficiale, să salutăm iniţiativa Fundaţiei Soros şi să vedem ce evaluări dă fenomenului.
Înainte de toate, să observăm în ce companie de subiecţi se află România în cadrul cercetării: cu Albania, Moldova, Bosnia şi Kosovo (până şi Bulgaria lipseşte!). Nici o supărare: pe aici îi este României locul în general şi, după cum vom vedea, în ce priveşte fenomenul în sine nici măcar pe aici, căci România stă mult mai rău decât „confraţii” de cercetare.
Cu excepţia moldovenilor, românii sunt cel mai prost plătiţi prin ţările făgăduinţei pe unde s-au aciuit, la numai 3/4 faţă de albanezi şi chiar numai 2/3 faţă de bosniaci. Obişnuiţi să trăiască din puţin, românii economisesc vreo 40% din puţinul pe care-l câştigă prin ţările făgăduinţei, respectiv copleşitor mai mult decât „confraţii” albanezi şi bosniaci.
Luând ca reper pentru comportamentele şi intenţiile migranţilor coordonatele financiare, respectiv câştigurile realizate şi structura cheltuielilor lor, se relevă că românii trimit acasă doar puţin peste 20% din ceea ce economisesc, anume o proporţie mică şi în scădere. În cazul albanezilor şi bosniacilor, această proporţie este chiar derizorie, semn interpretat ca traducând intenţii nule de întoarcere acasă. După ponderea menţionată, doar moldovenii ar avea oarecare intenţii mai semnificative de a reveni în ţara de baştină!
Studiul arată – probabil în baza declaraţiilor culese prin chestionar de la respondenţi – că vreo 40% din români intenţionează să revină în ţară şi în acest scop strâng bani pentru a avea un cheag la întoarcere. Dar această proporţie contrastează vădit cu cea de numai vreo 20% în care românii îndreaptă spre ţară sume din banii economisiţi prin străinătate. Nu se ştie însă cât din aceste trimiteri acasă reprezintă obligaţii familiale faţă de cei rămaşi în ţară şi cât reprezintă într-adevăr intenţie de întoarcere, mai ales că studiul însuşi menţionează că a sporit vertiginos numărul celor plecaţi cu căţel şi purcel prin străinătăţuri şi care reuşesc să-şi plaseze copiii în şcoli de la faţa locului. Astfel că sociologii, în majoritatea lor, înclină spre o proporţie maximă de 25% a celor care ar viza să se întoarcă în România, procent care corespunde aproape la indigo cu cel al banilor dirijaţi spre ţară din sumele economisite. Vom reveni căci toate acestea nu sunt decât aspecte de suprafaţă ale teribilului fenomen al bejeniei.
Ilie Şerbănescu este analist economic
