În perioada 1 – 25 septembrie se desfăşoară la Bucureşti cea de-a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Despre noutăţile acestei ediţii am discutat cu Mihai Constantinescu, directorul agenţiei de impresariat artistic ARTEXIM, societate care organizează Festivalul.
Festivalul Internaţional „George Enescu” a avut o istorie destul de zbuciumată, cu multe întreruperi şi poticniri. A început puternic în 1958, când societatea comunistă dorea să arate Occidentului că se pot desfăşura evenimente culturale importante şi în ţările socialiste. Până prin 1971, când a fost întrerupt din motive obscure. S-a reluat în 1991, dar a urmat o altă perioadă de întrerupere. Deşi a reînceput în 1995, considerat anul conceperii festivalului, „naşterea” lui, în structura deja recunoscută, pare a fi anul 1998.
Cu cât timp înainte începeţi organizarea festivalului şi cu cine lucraţi?
M.C.: În 2001 mi s-a cerut să fac o paralelă între Festivalul de la Bucureşti şi Festivalul de la Salzburg. Festivalul de la Salzburg are o altă structură de program, dar este la fel, un festival foarte cunoscut. În festivalul de la Salzburg lucrează permanent 180 de persoane, el fiind ţinut an în an. În timpul festivalului lucrează în jur de 460 de persoane. La noi, între cele două ediţii lucrează 9 persoane, iar în timpul festivalului grupul nostru de colaboratori se ridică la 70-80 de colaboratori, dintre care 90% sunt voluntari, studenţi.
Pentru ei este o practică foarte bună şi foarte mulţi dintre cei care au venit acum beneficiază şi de un instructaj special cu o firmă de management de leadership. Se pare că le place foarte mult acest lucru. La cât de mare este acest festival încă mai sunt multe de făcut, dar ne descurcăm. Programul următorului festival se anunţă cu un an înainte. Există un an de pregătire şi după aceea este anul în care se anunţă şi urmează publicitatea internaţională ş.a.m.d.
Aţi vorbit de Festivalul de la Salzburg. Spuneţi-mi, tot prin comparaţie, la capitolul buget cum stăm?
M.C.: Identic. Bugetul Festivalului de la Salzburg este de 46.000.000 euro, al nostru de 8.000.000. Bugetul festivalului este susţinut în proporţie de 60% de Ministerul Turismului pentru că este un festival care se desfăşoară într-o zonă turistică şi atrage foarte mulţi turişti. Din bugetul respectiv, la Salzburg se acoperă din vânzarea de bilete 45%, la noi se acoperă doar 15%, aşa cu sponsorizări şi cu bilete. Diferenţele sunt mari, dar din punct de vedere al rezultatului nu suntem cu nimic mai prejos. Şi nu sunt singurul care spun acest lucru, au zis şi jurnaliştii străini care au fost, că la ora asta am trecut de Salzburg şi ne apropiem de celelalte festivaluri importante. Deci l-am depăşit.
Spuneţi-mi, bugetul de anul acesta cum este comparativ cu bugetul de la ediţia anterioară?
M.C.: Vreau să vă spun, e adevărat n-a fost uşor, că guvernul şi în primul rând Ministerul Finanţelor, care a distribuit şi a lucrat la bugetul ţării, a înţeles importanţa acestui festival şi a ediţiei a XX-a. Sunt extraordinar de mulţumit de faptul că s-a înţeles importanţa acestui festival şi s-au alocat bani la nivelul ediţiei trecute. A fost un lucru care s-a înţeles de-a lungul timpului. Au fost momente în care s-a spus „ce-i festivalul?” când încă nu se ştia exact ce este, ce importanţă are pentru imagine, pentru, pentru, pentru… Dar, până la urmă, toate guvernele care au urmat din ’98 au înţeles şi au alocat sumele necesare.
Festivalul ne face mai mult reclamă decât multe alte chestiuni.
M.C.: Absolut. Avem ca parteneri CNN, Euronews, Mezzo – sunt companii importante de publicitate şi într-un contract de parteneriat pe care l-am avut cu CNN, un spot al festivalului a fost difuzat exact în timpul ceremoniei de învestire a lui Obama. Pe baza parteneriatului – infim din punct de vedere financiar – am avut această şansă extraordinară. Iar câştigul a fost imens.
Ca manifestări artistice, ca întindere şi ca impact unde ne situăm faţă de alte festivaluri?
M.C.: Ca întindere suntem la nivel mediu. Sunt festivaluri care durează două luni, care durează trei luni (Festivalul de la Lucerna cu care noi acum încet, încet încercăm să ne comparăm). Eu consider că Lucerna – chiar dacă unii zic că Lucerna nu este de nivelul Festivalului Enescu – prin prezenţa numelor participante este cel mai important. La Londra este Proms-ul care durează două luni. Mai sunt alte festivaluri care sunt cam trei săptămâni, 25 de zile, cam cum avem noi. Ca durată, nu suntem primii în top. Ca desfăşurare avem nişte lucruri specifice, adică avem acest concurs care se desfăşoară în paralel cu festivalul.
Nici un festival n-are aşa ceva şi toată lumea apreciază. Integrându-l în festival şi pentru concurenţi este un lucru deosebit să participe, mai ales că în gala finală apar în program alături de mari nume. Pe lângă concerte şi spectacole de operă, avem spectacole de balet. În fiecare ediţie – cel puţin ultimele patru ediţii – am avut câte o serie specială de spectacole cum a fost cea din ediţia trecută când am avut teme clasice în prelucrări de jazz, anul acesta avem World Music, care nu este folclor, ci muzica unor compozitori contemporani scrisă în contextul cultural şi de aceea avem muzică din India, din Liban, din Tunisia etc. Vorbim de varietatea artistică a festivalului, ceea ce foarte multe festivaluri nu au.
Câteva dintre evenimentele aceastei ediţii a Festivalului George Enescu?
M.C.: Există această nouă serie de World Music. Avem seria aceea de By Midnight pe care o ştie toată lumea şi la care biletele s-au epuizat. Este seria de spectacole de balet, spectacole de operă, deci e o varietate care nu se observă la celelalte festivaluri. Lucerna este specifică. Este calată pe concerte de muzică simfonică şi pe recitaluri, Londra la fel.
Or, diversitatea aceasta este foarte bună pentru că reuşeşte să atragă multă lume. Avem piaţa festivalului unde se desfăşoară concerte cu tineri elevi, studenţi, formaţii profestioniste şi la care intrarea este liberă. Şi ideea a fost de a organiza astfel evenimente tocmai pentru a atrage publicul care poate nu-şi permite să intre în sălile de spectacol sau care poate să vadă cam ce gen de muzică se face şi, poate, o dată şi o dată va intra şi într-o sală de spectacol sau de concert.
Şi cred că, dacă din oamenii din piaţa festivalului se atrage un procent de 2, 3, 5%, suntem fericiţi. Este foarte important. Iar pentru copiii care cântă acolo, să apară în programul festivalului alături de numele mari, iar este o şansă deosebită. În această ediţie avem o serie de concurs nouă, e vorba de violoncel alături de vioară, pian şi compoziţie. E un festival care creşte şi toată lumea se întreabă „Până unde?”. Nu ştiu, să vedem.
S-a întâmplat ca la vreuna dintre ediţii să aveţi săli goale?
M.C.: Ne aşteptăm şi la săli goale, dar trebuie să ne facem o datorie de onoare pentru unele dintre serii, deşi ştiu că au fost discuţii. De exemplu, la muzica contemporană. Nu vine nici în festival lumea buluc, nu vine nici la alte concerte. Dar noi trebuie să ne facem această datorie pentru că Enescu a fost cel care a vrut să promoveze muzica tinerilor săi concetăţeni. Trebuie să facem acest lucru pentru muzica contemporană a compozitorilor români.
În acest an, avem pentru prima dată un workshop pentru tinerii masteranzi şi doctoranzi la compoziţie pentru a li se cânta lucrările într-un cadru al festivalului. Ceea ce este foarte important, sperăm să li se şi înregistreze aceste lucrări, mai ales având în vedere faptul că tinerii compozitori nu au această şansă de a-şi prezenta lucrările. După aceea mai este şi această serie „Enescu şi contemporanii săi”, în care vin tineri pe care i-am rugat să cânte muzică de Enescu – sonate, cvartete, muzică de cameră de Enescu, şi care, obişnuindu-se cu muzica lui, duc mai departe această muzică.
Din ce în ce mai mulţi tineri vin să cânte în această serie de concerte şi sper ca până la urmă să avem şi publicul pasionat.
Festivalul Enescu cred că a reuşit chiar ceva mai mult decât să aducă un capital de imagine României, cred că a reuşit şi „să impună” marilor orchestre ale lumii să aibă în repertoriu Enescu.
M.C.: E o condiţie. Nu trebuie să fie ghilimele, trebuie să fie subliniat.
Vreau să vă spun că am refuzat în acest an trei orchestre care n-au dorit să cânte, n-au putut să cânte o lucrare de Enescu.
Nu ni se întâmplă de prea multe ori să punem condiţii, nu? Cultural vorbind.
M.C.: Cultural vorbind, da. Pentru că aceste formaţii îşi primesc nişte onorarii care nu sunt diminuate doar pentru că suntem din România. Şi atunci solicităm şi un repertoriu anume. E vorba despre includerea lui Enescu sau a altor compozitori contemporani, de exemplu cum este Dan Dediu care va fi cântat în concertul de deschidere al Orchestrei Rezidentie din Olanda. Scala din Milano a fost refuzată, de exemplu, fără nici o discuţie. Ei au vrut să vină prima dată, am înţeles. A fost Mutti, n-a putut…. Au vrut să vină a doua oară şi au spus la un moment dat: „Da, putem să cântăm Enescu” şi în ultimul moment au zis „Nu”. Şi noi am spus: „Nu cântaţi Enescu, nu veniţi”.
Spuneţi-ne câţiva invitaţi de marcă ai Festivalului.
M.C.: Mi-e greu să fac o ierarhizare, voi face doar o simplă nominalizare. Aş începe totuşi cu Valery Gergiev, pentru că el prezintă după părerea mea momentul cel mai important al festivalului, e vorba de prezentarea în festival a Simfoniei a 3-a de George Enescu, cu interpretarea Mariinsky şi a Corului Radio. Ca om din cadrul festivalului consider că acesta este momentul cel mai important. Apoi, e vorba şi despre Pappano, care vine cu Santa Cecilia, iar Barenboim care vine cu Staatskapelle Berlin, Filarmonica din Londra, Filarmonica din Liverpool care vine cu Petrenko, unul dintre cei mai străluciţi dirijori ai tinerei generaţii, care va interpreta şi el o simfonie de Enescu, Daniele Gatti care vine cu Orchestra Naţională a Franţei şi care încheie festivalul cu o simfonie concertantă împreună cu Han-na Chang, una dintre cele mai renumite violonceliste, Orchestra Residentie dirijată de Cristian Badea, avându-l ca solist pe Dan Grigore, avem şi orchestre care sunt la Ateneul Român şi care deja sunt cunoscute. Saint Martin in The Fields cu Perahia, Zacharias cu Lausanne, Kamerata Salzburg dirijată de Cristian Mandeal, Filarmonica din Budapesta, Filarmonica din Lisabona, o conferinţă a lui Alfred Brendel, Baletul din Biarritz, Berezovski, Hélène Grimaud, Matsuev, Filarmonica din Viena şi sunt sigur că am uitat mulţi alţii.
Ce vă motivează să continuaţi să faceţi acest festival, care implică un volum mare de muncă?
M.C.: Eu consider că e copilul meu acuma. E un copil pe care l-am adoptat, la o anumită vârstă, dar totuşi, este copilul meu. Consider că trebuie făcut ceva totuşi ca să mai existe şi o altă faţă a României, pentru că am avut multe discuţii cu străinii care au venit aici. Nu vă spun cât de greu a fost în anii de început să-i convingem să vină!
Cum îi convingeaţi şi care a fost rezistenţa? Cât timp a existat o rezistenţă?
M.C.: Rezistenţa a existat până în 2000 – 2001. La început am mers pe linia cunoştinţelor personale. După aceea a existat posibilitatea de a fi plătiţi cum sunt plătiţi şi în străinătate. Lucru care pe foarte mulţi i-a surprins. Odată ce au venit aici, au găsit o altă Românie decât cea care le este prezentată frecvent. Şi de către români şi de către cei din străinătate. Foarte mulţi au zis: „Domnule, noi nu credeam că aici este aşa. Noi nu credeam că aici sunt nişte săli de concert”. Când văd Ateneul, toată lumea cade pe spate. „Domnule, nu se poate. Noi n-am văzut în toată Europa o asemenea sală”. Că sunt hotelurile bune, că organizarea este bună, că ne ţinem de un program, că li se plătesc banii, că nu sunt fraieriţi sau nu sunt jumuliţi. Că, la un moment dat, un câine l-a muşcat pe unul, există şi asta. Dar există şi în străinătate.
Şi-au schimbat părerea. Şi în momentul în care am avut, de exemplu în ’95, cinci orchestre, asta a însemnat cam vreo 700 de oameni, care s-au dus acasă, au vorbit cu alte 700 de persoane însemnând soţii, care au alte 700 de persoane ş.a.m.d. s-a dus buhul. Faptul că la ediţia trecută am avut 86 de jurnalişti străini ne-a ajutat foarte mult. Adică au venit oameni care scriau rău despre România şi care au fost lăsaţi în festival să scrie ce vor ei. Nu am plătit jurnaliştilor pagini publicitare în ziare, că nu ne-a interesat. Dar în momentul în care un jurnalist de la The Guardian a zis că Festivalul de la Salzburg deja are un competitor, asta a contat enorm. Normal că s-a scris şi despre Lipscani sau despre nu ştiu ce altceva. Nici o ţară nu-i perfectă! Cred totuşi că procentul acesta de părere pozitivă şi l-au transformat foarte mulţi aici în ţară, în momentul în care au văzut. Faptul că Mehta vine pentru a patra sau a cincea oară spune ceva. E un nume pe care oricând poţi să-l întrebi cum e în România şi-ţi va da cele mai bune referinţe. Şi despre festival şi despre ţară. Orchestra din Londra vine pentru a treia oară în România. Opiniile acestor oameni reprezintă cea mai bună publicitate pentru festival. Nu trebuie să plătim. Reclama se face în acest mod.
