Quo vadis Europa? Aceasta pare întrebarea asupra căreia suntem chemaţi să răspundem mai mult ca niciodată după sfârşitul Războiului Rece. După criza greacă, Italia pare să intre şi ea zilele acestea în caruselul datoriilor suverane, iar nu departe la orizont stafia intrării în incapacitate de plată bântuie şi asupra Spaniei, Irlandei şi Portugaliei. O dată cu aceşti actori, nu doar soarta euro este pusă în joc, ci şi viitorul politic al Uniunii Europene. În tot acest răstimp însă, la Bruxelles şi în alte mari capitale ale Europei domnesc nesiguranţa, lipsa de viziune politică şi indecizia. Avem aşadar un colos economic cu resurse intelectuale uriaşe, însă totuşi incapabil de a se autogestiona. Situaţia este cu adevărat bizară!
În acest sens, două par a fi problemele fundamentale cu care se confruntă azi Uniunea Europeană. Prima ţine de arhitectura politică a Europei, căreia îi lipseşte o mitologie politică unificatoare. Aici, poate cea mai importantă diferenţă este cea dintre estul şi vestul continentului. Astfel, în vest, construcţia Uniunii Europene a înaintat şi a putut fi realizată pe premisa destinului comun relevat atât de dureros de dezastrul celui de-al doilea Război Mondial. Occidentul format din actori egali din punct de vedere simbolic a putut să se reinventeze politic pe cenuşa vechii lumi prin intermediul unei noi mitologii politice: fără pace şi uniune politică, apocalipsa ne este asigurată. În est, Uniunea Europeană s-a construit pe un alt mit fondator: nu amintirea celui de-al doi-lea război mondial, ci căderea comunismului însoţită de promisiunea libertăţii, a bunăstării şi a independenţei politice a fost mitul care a alimentat unirea politică cu Europa.
Veţi spune poate că aceste lucruri nu contează, însă aceste diferenţe de perspectivă asupra Uniunii Europene care vin din situaţii istorice diferite creează corpuri politice distincte şi consecinţe cât se poate de practice. Astfel, în timp ce aceste două mituri au ajutat Europa să se unifice, ele nu au contribuit, din păcate, şi la creşterea împreună. Falia politică ce se deschide adesea între est şi vest în interiorul Uniunii Europene este deja notorie. Altfel decât în vest, unde integrarea europeană s-a desfăşurat pe orizontală, cea din est a vizat actori profund inegali în raport cu Occidentul şi s-a desfăşurat pe verticală: estul este oarecum tolerat, în timp ce vestul exercită o hegemonie îngăduitoare.
Mai departe, nici mitul comun al Europei Occidentale nu pare a mai avea vigoarea de altădată. Amintirea celui de-al doilea război mondial nu mai are aceeaşi intensitate pentru generaţiile actuale de lideri politici, iar aceştia nu par să mai realizeze miza uriaşă pe care o constituie Uniunea Europeană. Atât timp cât bunăstarea Europei a fost mai mult sau mai puţin de la sine înţeleasă, lipsa unei mitologii politice comune în Europa a putut fi compensată de elemente pecuniare. Pe vremuri de criză însă, situaţia se schimbă radical iar absenţa unei mitologii fondatoare face ca axul central în orice construcţie politică – şi anume solidaritatea – să lipsească aproape cu desăvârşire. Iar aceasta ne aduce înapoi de unde am plecat. Lipsa de solidaritate îngreunează conturarea unui leadership politic veritabil, fapt care la rândul său confirmă şi prelungeşte absenţa mitului fondator. Criza economică din Europa are aşadar toate şansele să se profileze şi ca o majoră criză politică de sistem. Dar acest efect nefast pe care îl are arhitectura politică a UE asupra derulării crizei economice, şi invers, este amplificat şi de evoluţia relaţiilor de putere din interiorul statelor europene. Despre această a doua problemă însă, săptămâna viitoare.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
